Academia emoțiilor

Am fost „educați” de părinți, ne-au educat cu iubire și au făcut tot ce au știut ei mai bine.

Dar, ne-au programat parental, ne-au spus că seriozitatea este importantă, că uneori ar trebui să ne dea o mamă de bătaie, că na…

…altfel „carnea” nu crește dacă nu ne dă câte o scatoalcă.

Ne-au spus să fim „cu minți”, adică să stăm în banca noastră și să nu comentăm prea mult pentru că lumea este plină de pericole și ar trebui să fim îngrijorați pentru ziua de mâine.

Și chiar nu greșeau.

Pe vremea lor existau pericole de tot felul și viața se trăia cu frică pentru că erau în comunism.

Au încercat să ne ferească de rele pentru că erau multe pe atunci și le era teamă că nu reușim, că nu o să ne descurcăm, așa că ne spuneau să fim ambițioși, să luptăm pentru a reuși, să fim îndârjiți șamd.

Efectele?

Ne-au învățat să credem că doar prin ambiție, înverșunare, luptă, sacrificiu vom reuși.  Și astfel ne-au programat parental.

Ei așa au reușit.

Dar dacă e să ne uităm ce se ascunde în aceste cuvinte, vom constata că ne induc ideea că „viața este grea” și putem reuși doar dacă ne luptăm. 

Și atunci de ce ne mirăm că suntem atât de stresați, de agitați și de înverșunați?

Ne-au învățat că este nevoie de ambiție dusă la extrem, adică să facem ceea ce nu ne place și să stăm ațintiți pe obiectiv uitând de lucrurile care contează.

Și atunci de ce ne mirăm că sunt oameni care muncesc 12-14 ore pe zi pentru o casă mai mare, o mașină mai mare și uită de familie, sănătate și micile bucurii?

Ne-au învățat că trebuie să fim înverșunați, adică să fim căpoși, de neclintit, rigizi.

Indiferent de ceea ce simțim, să ne ignorăm emoțiile.

Ne-au învățat că pentru a avea o viață bună, trebuie să ne sacrificăm, adică să uităm de noi în detrimentul altor persoane și să ne ascundem emoțiile ca să nu deranjăm.

Păi și cum am putea avea o viață bună cu o astfel de educație?

Observi că programarea ne-a făcut pas cu pas să ne „îmbolnăvim”?

Și ne dorim să ne vindecăm de dragul copiilor pentru că nu vrem să ne programăm și noi copiii în același fel.

Nu vrem să îi „stricăm” așa cum din păcate părinții noștri au făcut-o cu noi.

Ei ne învățau cum să ne descurcăm într-o lume grea, iar noi ne doream doar iubire și să ne jucăm cu ei.

Eu unul căutam cu disperare atenție, voiam să fiu văzut, voiam să îmi spună mama „Bravo Florin, poți! Am încredere în tine.”

Voiam să îi simt căldura din voce, să mă aprecieze, să mă accepte și când luam o notă proastă sau când am spart geamul vecinei de la parter cu mingea. Voiam să mă pupe, să mă mângâie în văzul tuturor, nu doar când dormeam, voiam să mă țină în brațe până amorțeam.

Și mai voiam ceva, să fim un singur suflet tot timpul, nu doar de Crăciun și de Paște.

Dar Doamne, ce dor îmi e de acele clipe!

Asta este tot ceea ce voiam. Și încă mai vreau asta.

Sunt nopți în care îi iau cu gândul pe toți în brațe, pe mama, pe tata, pe fratele meu mai mare care îmi dădea câte o palmă peste cap, pe celălalt mai mare ce îmi fura tricoul sau pe cel mai mare care mă apăra de ceilalți doi.

Îi iubesc așa cum îmi iubesc fiul. 

Și totuși observ cum alunec chiar și eu uneori în metehnele educației învățate de la părinți.

Alunec pentru că am învățat să fiu părinte de la părinții mei.

Deoarece nu sunt singurul care a învățat să fie părinte de la părinții săi, o „școală” imperfectă, am decis să construiesc programul Academia emoțiilor pentru a opri perpetuarea tiparelor parentale nepotrivite și a crea o nouă generație de adulți și părinți fericiți, echilibrați și împliniți.

Nu e ușor, dar știu că se poate pentru că eu am oprit ciclul la mine și am mai făcut asta și cu alți părinți în trecut. 

Am oprit programarea parentală să mai distrugă încă o generație.

În Academia emoțiilor toată familia primește exerciții de „deprogramare parentală” și învățăm cu toții cum să fim un singur suflet zi de zi, nu doar de Crăciun și de Paște.