Ziua5 – Observatorul

- Fără observarea propriului comportament, nu putem interveni asupra lui
- Pentru că percepem lucrurile ca fiind normale și nevăzând cum se construiește cauza acolo în spate, mergem cu valul
- Observatorul se întâmplă doar aici în prezent
- Copiii trăiesc în prezent mereu, iar noi adulții avem nevoie să învățăm această abilitate
- Ce observăm?
- emoțiile ce se ascund în spatele gândurilor și gândurile
- Cum facem asta?
- fără să ieșim din prezent,
- fără să judecăm sau să ne judecăm pe noi înșine,
- fără să etichetăm pe ceilalți sau pe noi înșine,
- fără să interpretăm ceea ce observăm (interpretarea se întâmplă doar în trecut, nu în prezent)
!!! De aceea este important ca și noi împreună cu copii să învățăm să ne uităm la emoții
Pregătiți-vă să construiți un castel din emoții.
Ce avem nevoie?
Cincisprezece cuburi de zahăr sau cărți.
Fiecare cub de zahăr/carte repezintă o emoție și pentru a reprezenta grafic o stare este nevoie să denumim 5 emoții cu aceiași intensitate după modelul următor.
Model stare:
Frustrat, agresiv, umilit, dezamăgit, critic.
Te rog să alegi din tabelul următor alte cinci emoții ce au aceiași intensitate sau una asemănătoare.
Spunem că suntem mulțumiți de noi atunci când avem emoții care sunt asemănătoare cu mulțumirea. De exemplu: satisfacție, încântare, apreciere, recunoștință, încrezător.
Astfel se construiește o stare.
Cât despre trăire, aici vorbim de emoții cu intensitate diferită, de la cea mai puțin intensă, la cea mai intensă.
După tiparul următor:

Provocare: Fiecare dintre voi scrieți câte o stare și o trăire a câte patru emoții fiecare, din tabelul de mai sus.
Câștigă cel care a scris cel mai rapid emoțiile.
După textul dat, observați emoțiile, starea și trăirea prezente în acest text:
„După ce au mers împreună trei zile și trei nopți, cei doi au ajuns la Poarta Fermecată. Tibu l-a rugat pe Scânteiuță să se gândească la un moment fericit din viața lui și să își pună mânuța pe locul special de pe poartă. Scânteiuță era foarte încântat de acest joc propus de Tibu, apoi amuzat, liniștit, mândru, uimit, entuziasmat, până ce emoțiile dădură în clocot și începu să țopăie de bucurie amintindu-și ziua când l-a întâlnit pe Tibu. Dar, vai, de atâta bucurie nu putea să-și potrivească mâna în lăcașul special. După câteva încercări nereușite, neliniștea i se citea pe chip.”
Vă rog să vă amintiți de alte situații când ați avut o trăire asemănătoare cu a lui Scânteiuță și să vorbiți despre ea deschis, observând cum aceste emoții se întrepătrund.
Scânteiuță termină de tăiat crengile uscate ale lui Tibu și se așeză confortabil pe patul de crengi și frunze arămii ce înconjurau copacul lui magic. Se simțea în siguranță în brațele lui Tibu, chiar și în cele uscate. Ce ciudat, ele erau moarte, dar își continuau viața într-o altă fomă. Se ofereau practic vieții într-o nouă aventură.
Pentru Scânteiuță era un culcuș în care se răsfăța citind sau notând în jurnal diverse gânduri, întrebări, observații. Oare câte vietăți își găsiseră sprijin, adăpost, hrană sau știu eu ce altă alinare în aceste rămășițe din Tibu. Oare pe Tibu îl durea ceva? Erau oare acestea gândurile lui Tibu de care nu mai avea nevoie? Scânteiuță adormi observând lumea magică din jurul lui, gândindu-se la Tibu.
– Hmm Scânteiuță, mă faci așa de bucuros cu gândurile și emoțiile tale încât îmi vine să mai înfloresc o dată, chiar dacă e toamnă!
– Tibu! De unde știi tu tot timpul când mă gândesc la tine sau când simt nevoia să îți vorbesc? Ce mă bucur că ai venit iar în visul meu!
– Pentru că sunt AICI și ACUM tot timpul. În viața reală sunt un pom, nu pot vorbi cu tine în cuvinte, aș strica ordinea Universului. Cu toate acestea te înțeleg și te aud și te simt. Știi, orice gând și orice emoție este o formă de energie, iar energia este limba în care tot ceea ce există în Univers poate comunica.
– Tibu, atunci oamenii de ce nu înțeleg ce vor copacii? De ce nu înțeleg ce vor animalele? De ce nu înțeleg cum îi mângâie ploaia?
– Scânteiuță, oamenii ar înțelege toate formele de viață din jurul lor dacă le-ar asculta cu inima, cu mintea deschisă, dacă s-ar așeza în mijlocul lor și ar observa, ar cunoaște și ar îmbrățișa din nou simplitatea. Ei au ales să iasă din Cercul Magic al vieții. Au dat drumul la zgomot și privesc lumea de sus, din afară, din spatele ferestrei. Se cred stăpâni pe ceea ce nu poate fi stăpânit.
– Tibu, cum de eu te pot vedea și auzi? Cum de eu pot intra în lumea asta, în Cercul Magic așa ușor? De ce eu?
Scânteiuță se cățărase în vârful lui Tibu în acest vis. Deodată crengile copacului începură să se transforme în șerpi, șopârle, dragoni și alte lighioane. Îl aruncau pe Scânteiuță de la unul la altul ca pe o minge și îl necăjeau.
– Așa pățești dacă visezi cai verzi pe pereți!
– Sssss, sa vedem cine o să te mai salveze acum?
– Mintea? Inima? Spiritul?
– Dacă îmi spui cine ești mă voi salva singur! strigă Scânteiuță
– Ha! Ha! Ha!
– Da, recunosc mi-e puțin frică de tine pentru că nu știu cine ești, de unde vii și ce vrei, dar eu sunt magic și nu renunț!
– Sunt demonul Cât-o-Frică! Mă vezi cum cresc?
Scânteiuță se sperie și văzu cum demonul creștea odată cu frica lui. Își aminti de ceea ce îi spusese Tibu legat de emoții. Ele vin să ne învețe, îi spusese.
– Te-am prins! Scânteiuță se urcă pe capul cel mai mare al demonului, cu capul în jos, fixându-l în ochi.
– Nu te uita în ochii mei! Mă omori! Îmi iei toată puterea!
– Stai ușurel, că nu te omor. Îți pun un ham să te îmblânzesc, zise băiatul și simți cum puterile îi revin. Vreau să fim prieteni!
Arătarea se făcu din ce în ce mai mică pe măsură ce Scânteiuță îi înțelegea rostul. Ajunse de mărimea unui gușter simpatic colorat și jucăuș.
– Acum înțelegi de ce tu poți să înțelegi copacii Scânteiuță? îl întrebă Tibu revenind la forma lui.
– Dacă mă ajuți puțin o să înțeleg până la final. Cuvintele tale sunt muzică pentru sufletul meu și le pot asculta oricând, rămânând acolo… undeva.
– Păi este simplu, tu nu trebuie să intri în Cercul Magic al vieții, deoarece tu ești tot timpul acolo. Ești magic pentru că observi tot ceea ce este în jurul tău și înăuntrul tău. Nu judeci, nu pui etichete, doar încerci să înțelegi rostul tuturor lucrurilor, ființelor, gândurilor, emoțiilor, prin propria ta experiență. Demonul nu era altceva decât frica ta. În funcție de reacția ta puteai să-l faci să te înghită sau…
– Sau să îmi fac un nou prieten. Da Tibu, mi-a fost teamă la început, dar am încercat să văd de unde vin și frica și demonul și să observ ce vor să îmi spună. Tu m-ai învățat! Când am aflat cum îl cheamă pe demon și l-am privit în ochi, mi-a dat putere. Apoi mi-am amintit de tine și de cât de bine mă simt în brațele tale. Ele nu îmi puteau face rău, indiferent de forma pe care o vor lua. Așa mi-ai spus.
– Da Scânteiuță, dincolo de această încercare ai reușit să vezi mesajul ei, să te împrietenești cu mesagerul și, chiar dacă nu era prea încântător, să-l transformi. Ai reușit să simți iubirea brațelor mele chiar și atunci când păreau de nerecunoscut. Ești magic!
– Tibu, crezi că pot să-i învăț și pe ceilalți să fie magici? Crezi că voi reuși? Este prea frumos acest sentiment. Îmi doresc să-l simtă toată lumea!
– Da, sunt convins că poți face asta! Cred că este calea ta!
Băiețelul se trezi pe patul de crengi și frunze. Se simțea privit. Se uită în jur. La câțiva centimetri de nasul lui, o șopârlă îl privea curioasă.
– Hei, salutare Cât-o-Frică!
