Ziua 4 – Frica


TEORIE – pentru părinți

2.4 Frica

  • Este un instrument, este modul în care ne ține pe noi în viață
  • Frica ne-a fost necesară până acum câțiva zeci de ani dar după, frica de supraviețuire nu a mai fost o problemă și astfel nu am mai știut cum să o poziționăm pentru că nu mai era necesară așa cum a fost până în acel moment
  • Iar frica a trebuit să se repoziționeze în funcție de evoluția noastră
  • Însă corpul nostru emoțional, din perspectiva istoriei, din perspectiva antropologică nu funcționează atât de rapid
  • Iar pentru a face acest lucru este necesar să începem să ne înțelegem emoțiile și este nevoie de un proces pe care să îl parcurgem
  • Astfel frica de supraviețuire s-a repoziționat sub alte forme: frica de critică, de judecată, de singurătate, de a nu fi îndeajuns de bun, de a nu ieși din zona de confort, de a trăi și frica de frică
  • Reacția noastră normală atunci când simțim frică este: luptă, fugi și îngheață
  • Aceste reacții sunt urmare a creierului de mamifer ce îl avem 
  • Iar acum, pentru că nu mai este nevoie să luptăm, să fugim datorită condițiilor evolutive, ne-a rămas efectul înghețului, de a nu face mai nimic, de a ne speria
  • În aceste momente apare senzația că noi nu știm ce avem de făcut, nu știm încotro să o luăm și apare această nesiguranță
  • Frica se ascunde la vedere în manipulare, în superioritate acționând un sistem de apărare propriu ce funcționează tocmai datorită fricii
  • Acest sistem de aparare ne determina sa ne mintim noi pe noi, găsindu-ne nouă înșine scuze pentru a nu face acele lucruri care pleacă din intuiție, din iubire
  • Fiindu-ne frică să ieșim din zona de confort, viața nostră se rezumă la a supraviețui, la modul în care funcționam în trecut, fără să ne oferim educația necesară de a înțelege frica și de a ieși din ea.
  • Tocmai de aceea inteligența emoțională este o necesitate pentru:
    • a ne înțelege emoțiile;
    • a ne anula instinctul primar;
    • a observa frica și a sta în ea;
    • a ne genera o trăire, ce să genereze curaj ori de câte ori avem nevoie

Video copii


Activitatea 2.4.1 Completează acest puzzle – Frica – trăire

Avem următoarele emoții:

anxietate, panică, nervozitate, iritare, groază, agitație, amenințare.
îngrijorare, evitare, înghețare, ezitare, îndoială, teamă, preocupare.

În partea de sus avem cel puțin 7 emoții care au intensitate diferită, de la puțin intens la foarte intens.

În partea de jos avem o stare formată din 7 emoții ce au intensitate asemănătoare.

Provocarea constă în a așeza emoțiile pe rând: copilul așa cum le simte, apoi părintele.

Activitatea 2.4.2 Îmi e frică de frică

Un joc simplu și ușor de pus în practică.

Metoda: discuție liberă.

Important: de conștientizat că este normal să ne fie frică și că nouă, tuturor, ne este frică de ceva uneori. Iar a vorbi despre frică face parte din normalitate.

Ce vom face:

Vom vorbi cu copilul despre ce frici simte el și despre ce frici ai tu ca părinte.
Important este să începi tu cu exemplul clar despre cum și în ce fel simți frica.

Definiți frica.
Povestiți cum o simțiți în corpul fizic și cum vă afectează. Vă doare burta, zona inimii, capul, sau nu simțiți nimic.
Este frica aceasta un pericol adevărat?
Gândiți-vă împreună dacă este un pericol real frica pe care o simțiți sau este doar în imaginația voastră.

Dacă este un pericol adevărat, ce este de făcut pentru ca aceasta să nu se transforme într-un pericol real?
Ce poți face pentru a împiedica acest pericol să se manifeste?

Îndiferent de situație, este bine să vorbiți despre frică și să găsiți soluții, dacă sunt necesare.

Povestea – Copilul ploii. Frica

Scânteiuță era cocoțat în vârful lui Tibu. Își luase binoclul și căuta în zare. Încerca să vadă dacă norii de ploaie aveau de gând să-și facă apariția. Era foarte cald. Nu mai plouase de aproape o lună. Era secetă.

– Nimic la orizont, Tibu. Nici urmă de nor.

Deodată în depărtare, Scânteiuță observă ceva mișcându-se. Părea că este o ființă, un omuleț, dar jumătate parcă era pom. Dădu binoclul la maxim, dar nu reuși să vadă prea bine. Încercă să-și dea seama cam pe unde era acea făptură și se hotărî să meargă să vadă ce este. Oare era un spiriduș? Sau o zână a pădurii? Era convins că aceste spirite existau, dar nu era sigur că le și putea vedea ziua în amiaza mare. Când era aproape de locul pe care îl căuta, începu să audă un fel de tobă și un cântec. Micșoră pașii și se apropie tiptil de marginea râului; acolo era locul de unde venea minunea. Pe partea cealaltă a râului zări un băiețel cu părul lung, îmbrăcat într-un fel de fustă făcută din tot felul de frunze. Avea pene prinse în păr, o mască pe față și trupul desenat cu tot felul de simboluri colorate. Cânta un cântec într-o limbă ciudată pe care Scânteiuță nu o înțelegea. În timp ce cânta și bătea în tobă bâiețelul dansa. Era un dans ciudat, se gândi Scânteiuță. În acest dans nemaivăzut parcă era invitată toată natura. Băiețelul măsliniu intra cu picioarele în râu și cânta intr-un fel, apoi ieșea și îngenunchia, săruta pământul. Apoi schimba cântecul și își ridica brațele spre cer. Scânteiuță era convins că era o ființă magică. Era prea curios, așa că își făcu simțită prezența. Era convins că făptura aceea avea să înțeleagă și limba lui. Doar era magic.

– Hei salutare! Pace ție! Namaste!

În acea clipă băiețelul se opri și se uită la Scânteiuță ca la o arătare venită din altă lume.

– Salut! Ce vrei?

– Eu sunt Scânteiuță. Pădurea este un fel de a doua mea casă. Te-am văzut de departe dar nu am putut pricepe ce ești. Este fascinant dansul și cântecul tău. Ce reprezintă? Și tu de unde vii?

– Uite cum stă treaba, mai bine uiți tot ceea ce ai văzut aici. Nu este treaba ta. Și să nu îndrăznești să mai spui cuiva.

Scânteiuță fu surprins să audă asta, dar i se păru că recunoaște vocea băiețelului. Încerca să își amintească.

– Îmi pare cunoscută vocea ta. Ne-am mai întâlnit?

– Dispari! Ți-am zis că nu este treaba ta. Nici măcar nu ai înțelege…

– Poți să mă faci să dispar? Că eu nu am de gănd să plec pâna nu aflu cine ești și ce faci. Defect profesional, zise Scânteiuță râzând. Ai putea măcar să încerci să vezi dacă înțeleg sau nu. Crede-mă că sunt din ce în ce mai curios și nu poți scăpa așa ușor de mine. Eu sunt magic și am o busolă la fel de magică. Ea îmi spune să nu plec. Eu vorbesc cu pomii și cu animalele și…

În acel moment băiețelul din fața lui Scânteiuță păru foarte surprins. Stătu un pic pe gânduri și își dădu masca jos.

– Ești mulțumit? Acum știi cine sunt…

– Hopi?? Recunosc că nu mă așteptam. Dar este o surpriză foarte plăcută. La școală ești tot timpul serios și nu prea te prinzi în joacă. Dar de ce te ferești? De ce ești așa de îngrijorat că aș putea spune altcuiva? Mie mi se pare fascinant dansul tău și sunt sigur că atunci când o să-i aflu semnificația voi fi și mai încântat.

– De ce?? Ce crezi că ar zice lumea, mai ales copiii la școală. Ar râde de mine. Ei nu ar înțelege. Ar zice că sunt un sălbatic nebun. Ceea ce fac eu aici este un dans prin care chem ploaia. Este un ritual pe care îl știu de la bunicul meu din partea mamei. El provine dintr-un trib de nativi americani. Părinții mei nu mai cred în lucrurile acestea, dar eu sunt convins că ele sunt reale și au puterea magică de a ne conecta cu natura.

– Wow, este minunat ceea ce faci, dar nu este tocmai bine să trăiești cu frica de a fi judecat pentru ceea ce ești și ce simți. Frica este o emoție omenească. Nu este un lucru rău. Este cu noi de la începutul lumii. Ne-a ajutat să supraviețuim ca ființe pe această planetă minunată, ne-a forțat să căutăm și să găsim soluții, să evoluăm. Acum lumea în care trăim nu mai este așa de periculoasă. Mă refer aici la ceea ce vine din exterior, nu mai suntem atacați de dinozauri sau alte creaturi flămânde, nu mai trebuie să vânăm ca să mâncăm. Dar hai să-ți spun un secret: frica nu a dispărut. Ea s-a mutat în capul nostru cu tot bagajul ei și încearcă să iasă de acolo căutând tot felul de motive.

– Sună interesant ceea ce îmi zici, dar eu nu sunt un fricos.

– Nici nu am zis că ești fricos, mai ales cu asemenea strămoși. Ceea ce încerc să îți spun este că ție îți este frică de gura lumii, dar poți să înfrunți această frică și să ai curajul să spui ce simți, ce crezi, cine ești tu cu adevărat. Eu cred că frica s-a mutat în capul nostru pentru a ne face să evoluăm ca specie, să devenim magici. Este un instrument care ne-a fost dat. Trebuie doar să învățăm ce să facem cu ea. Nu trebuie să o ascundem, să o ținem captivă. Uite, tu ți-ai dat masca jos și ai acceptat să vorbești cu mine când eu ți-am zis că sunt magic și că vorbesc cu alte ființe.

– Da, așa este. M-am simțit mult mai în siguranță auzind pe cineva vorbind pe limba mea.

– Cum era dacă și mie îmi era teamă să recunosc toate aceste lucruri altfel despre mine? Eu am hotărât mai demult să îmi înving teama de a fi judecat pentru că sunt altfel. Am înțeles astfel că sensibilitatea mea nu este un lucru rău, este darul meu. Frica ascunde comori nebănuite. Nu crezi că era o pierdere pentru amândoi dacă și eu alegeam să mă ascund?

– Da, ai mare dreptate. Dacă mă ascund de lume, mă ascund și de frica mea și îi dau și mai multă putere. Mai mult decât atât, mă ascund de alți oameni magici, oameni care încă mai cred în lumea fantastică a spiritelor. Oameni ca tine, Scânteiuță.

– Crezi că mă poți învăța dansul tău? Aș fi foarte fericit să te pot ajuta. Stii, eu mă uitam după nori când te-am zărit. Ce minune mai mare decât să dau peste un copil al ploii?

Cei doi băieți începură să danseze. Erau ca două puncte în univers. Firul nevăzut din inimile lor se unise. Oare reușiseră să aducă ploaia? Dacă firul pornit din inimile lor a ajuns și la tine, cu siguranță simți stropii de ploaie cum îți mângâie fața, iar picioarele tale saltă în ritm cu ei. Miroase a verde ud și a speranță.