Ziua 5 – Proiecții
- Mintea noastră creează mai tot timpul premise care nu coincid cu realitatea;
- Adesea ne mințim pe noi, pentru că așa funcționează mintea, modul în care proiectăm viitorul și acțiunile noastre;
- 19 din 20 de proiecții sunt ireale, comparativ cu 5% care sunt reale, iar aceasta este sursa blocajelor noastre, a condiționărilor, a convingerilor și credințelor noastre;
- De aceea este bine să nu credem că deținem adevărul absolut;
- Iar soluția simplă este să ne observăm mintea și să nu ne mai identificăm cu ea, pentru că mintea este cea care creează toată această poveste;
- Însă dacă nu mai credem în minte, trebuie să credem în ceva;
- Ce rămâne este INTUIȚIA în care PUTEM CREDE;
- INTUIȚIA este acea bucățică de Dumnezeu din noi pe care o putem lăsa să fie, putând astfel să dezvoltăm o gândire intuitivă;
- Intuiția se manifestă instant, fără să vină cu o oarecare impunere sau agresivitate așa cum fac convingerile, cerințele din mintea noastră;
- Gândirea rațională are nevoie de 2 secunde pentru a alege ceva ;
- Ori de câte ori avem o întrebare, Intuiția răspunde instant fără a sta să aleagă;
- Intuiția nu alege, gândirea rațională, da. De aceea are nevoie de acele 2 secunde, pentru a compara și a alege varianta care i se pare cea mai plauzibilă în acel moment;
- De aceea este necesar să ne debarasăm de propria minte și să nu o mai credem;
- Dacă mintea ne-ar sprijini cap-coadă, atunci de ce am avea aceste blocaje, de ce credem că noi deținem adevărul absolut, de ce nu rezolvă anumite frici în care noi credem și constatăm că de cele mai multe ori sunt ireale și de ce toate acestea nu se manifestă în prezent ci ori în trecut, ori în viitor;
- Însă, atunci când stăm în prezent, se manifestă gândirea intuitivă;
- Copiii stau doar în prezent;
- Nu au nevoie de nici o secundă pentru a decide ceva anume, pentru că la ei FUNCȚIONEAZĂ gândirea intuitivă;
- Nu reacționează din frică;
- Nu trăiesc în frici, adică în trecut și în viitor;
- Aceste proiecții sunt doar modul în care supraviețuirea s-a manifestat atât de multă vreme, în care noi am funcționat aici pe Pământ atâția zeci de mii de ani;
- Dacă supraviețuirea până acum 50 de ani era necesară, atunci era nevoie de niște proiecții care să se manifeste rapid astfel încât să ne depărteze de anumite pericole care presupuneau amenințarea cu viața;
- În prezent noi nu mai avem nevoie de aceste proiecții și ceea ce avem de făcut este să trecem de la gândirea rațională la cea intuitivă.
Imaginația ne joacă adesea feste și este important să înțelegem de ce și cum se întâmplă asta, așa că aș vrea să te întreb:
Tu faci diferență între imaginație și proiecții?
Te felicit dacă faci diferența, dar pentru a ne asigura că îi învățăm și pe copii să facă diferența, vă rog să faceți acest exercițiu.
Observă ce se întâmplă în acest dialog:
– Eu nu cred că mă bag în jocul acesta, zise Luca. Până îmi vine mie rândul sunt sigur că o să fie proiectate toate formele. Ce rost mai are.
Vă rog să ghiciți dacă ceea ce credea Luca despre ce va urma să se întâmple este real sau ireal?
Ei, ceea ce știm este că proiecțiile noastre sunt în proporție de 95% false, ceea ce presupune ca de cele mai multe ori greșim când credem că ceea ce va urma se va întâmpla, așa că o să vă dau un text în care vă rog să observați cum se manifestă proiecțile.
Vă dau un indiciu care o să vă ajute în toată această poveste: observați când se desfășoară fiecare gând, în prezent, în viitor sau în trecut?
„Mă îngrijorează Cristi, tot ceea ce face este să se distreze.
Oare de ce se distrează atât de mult? Ce vede el atât de antrenant în distracția asta?
Să fie joaca? Oare învață lucruri noi când se joacă?
Ce o să se facă atunci când o să ajungă la școală, dacă doar distracție are în cap?
Școala cere seriozitate și să stai în bancă, să asculți, să te conformezi.
Așa era pe vremea mea, oare nu e la fel și acum?
Oare cum pot eu să îl ajut pe Cristi, pentru că nu mai vrea să vorbească cu mine, cred că am fost prea dură cu el!”
Bunica lui Cristi.
Spor la observat.
Metoda: discuție liberă.
– Hei dragilor, sunteți pregăti pentru jocul cu umbrele? Sunt tare curios să văd câte forme reușim să proiectăm.
– Eu știu să fac un cățel.
– Și eu știu să fac un porumbel.
– Eu știu să fac o girafă.
– Sunt convins că fiecare știe să proiecteze măcar una.
– Eu nu cred că mă bag în jocul acesta, zise Luca. Până îmi vine mie rândul sunt sigur că o să fie proiectate toate formele. Ce rost mai are?
– În regulă Luca, momentan poți să privești la ceea ce vor proiecta colegii tăi. Nu este obligatoriu să participi la acest exercițiu de imaginație. Dar dacă pe parcurs te razgândești și vrei să participi, ești binevenit.
Profesorul Scânteiuță se pregătea să le vorbească elevilor săi despre proiecțiile minții și se gândise că jocul cu proiectarea umbrelor pe perete îl va ajuta să le și arate cum funcționează mintea.
– Voi începe eu, zise profesorul și iși puse ambele mâini în fața proiectorului. Pe perete apăru exact ceea ce acesta dorise să arate, două mâini. Copiii izbucniră în râs.
– La asta nici nu mă gândisem. Este cel mai simplu. Ai proiectat exact ceea ce ai, două mâini.
– Sunteți siguri că nu sunt doi copaci?
– Ar putea fi și două mănuși?
– Sau doi monști gâdilici!
Prietenii lui Scânteiuță trecură pe rând în față și proiectară diverse forme. Se amuzară încercând să ghicească ce vrusese fiecare să arate. Unele proiecții erau foarte aproape de forma lor reală, altele erau desprinse din adevărate povestiri științifico-fantastice.
– Ei bine dragilor, așa se joacă și mintea noastră cu noi dacă nu suntem atenți.
– Adică ce face? Ne face să vedem ce vrea ea?
– Da. Adică face proiecții. De obicei când avem o intenție și vrem să facem ceva, ce se întâmplă?
– Ne facem planuri.
– Ne imaginăm cum o să facem.
– Ne gândim cum este mai bine să facem lucrul respectiv.
– Ne gândim dacă avem ce ne trebuie.
– Da copiii, dar dacă ne gândim prea mult și mai mult proiectăm decât acționăm, riscăm să renunțăm să facem ceea ce ne-am propus. Asta se întâmplă pentru că ajungem să vedem cu ochii minții situații care nu se vor întâmpla niciodată. Mintea proiectează dacă o lăsăm să zburde. Foarte multe, ca să nu zicem majoritatea lucrurilor pe care aceasta le vede nu sunt și nu vor fi reale. Așa ajungem să fim dezamăgiți sau luați prin surprindere când lucrurile nu se întâmplă așa cum a proiectat mintea noastră. Doar una singură are șansa să fie aproape de situația reală.
– Și atunci, ce facem? Trimitem mintea în vacanță?
– Trebuie să învățăm deocamdată acest pas. Să înțelegem cum funcționăm. Să fim conștienți de ceea ce poate face mintea. După cum am observat, o singură imagine dintre cele proiectate de noi era cea mai aproape de adevăr. Celelalte erau simple proiecții ale diverselor forme transpuse din imaginația noastră. Dacă cineva ar fi crezut că toate acele imagini sunt reale, ar fi fost sigur că se află în diverse lumi fantastice, în timp ce acesta era doar un simplu joc de umbre.
– Eu am înțeles Scânteiuță, zise Luca. Chiar am trait o astfel de experiență legată fix de această activitate pe care am realizat-o noi azi. M-am gândit atât de mult la ea și la diverse modele și la felul în care o să le pot realiza. Mi-am stors creierii și în final am renunțat să mai intru în joc. Forma pe care mă hotărâsem să v-o reprezint mi s-a părut că o să pară ridicolă sau că o să fie prea banală sau că o vor face mulți alții înaintea mea. Mintea mea mi-a spus prea multe scenarii, iar eu am căzut în capcana ei.
– Important este că ți-ai dat seama de asta Luca, nu crezi? întrebă profesorul.
– Ba da. Și o să vă rog să îmi dați voie să proiectez forma pe care am ales-o. Nimeni nu a proiectat-o. Și vreau să știți că eu consider că este încă o formă ce reprezintă adevărul din acest joc și din noi.
Luca ieși zâmbind încrezător și proiectă în fața tuturor o inimă.
Tu ai curajul să faci asta? În fața tuturor?
