Ziua 5 – Intenții conștiente
2.5 Intenții conștiente
- Este important să ne setăm intențiile conștiente pentru că noi avem niște programe comportamentale ce s-au format de-alungul timpului și care au generat intenții inconștiente
- Intențiile inconștiente sunt în proporție de 95%, adică 19 din 20, ceea ce înseamnă că mare parte din ceea ce facem, facem pentru că așa am învățat și mult prea puțin ceea ce vrem să facem
- Intențiile inconștiente sunt atât de puternice încât ne țin în zona de confort, fără a risca cumva ceva
- Mare parte din acestea sunt construite strict de mintea noastră, ținându-ne departe de a ne exprima potențialul propriu
- O intenție încarcă o emoție iar emoția încarcă gândul, iar dansul gând-emoție generează o acțiune, o succesiune de acțiuni repetate formează un obicei și cu fiecare obicei repetat formează un program comportamental.
- Obișnuim să facem ce știm și arareori ieșim din zona de confort
- Cu cât ne atribuim intenții conștiente, cu atât reușim să devenim prezenți în tot ceea ce facem
- Cum ar fi atribuirea intenției zilnice de : acceptare, creativitate, încredere, copii, iubire, bunătate, blândețe, etc.
- Cu cât ne setăm intenții conștiente în fiecare dimineață, cu atât ne vom păcăli mintea și modul în care noi funcționăm
- Atunci când ne setăm intenții conștiente, intențiile inconștiente nu mai pot să intervină și astfel ne construim pas cu pas comportamentul pe care noi ni-l dorim
Emoțiile sunt pozitive și negative atunci când nu știm să le observăm.
Dar din momentul în care vom învăța să le observăm, vom constata că acestea sunt doar efecte ale unor intenții.
Ele se transformă în pozitiv sau negativ în funcție de cum le interpretăm noi.
Cele neacceptate, de cele mai multe ori sunt negative.
Se dau următoarele emoții:
speranță, mulțumire, nemulțumire, agitație, agresivitate, nervozitate, iritare, bucurie, satisfactie, fericire, veselie, încântare, îngrijorare, grabă, frustrare, furie, înverșunare, recunoștință, smerenie, armonie.
Așează-le acolo unde crezi că se potrivesc.
Scânteiuță terminase de scris o poveste cu care voia să participe la un concurs organizat de un ziar din orășelul lui. Își dorea foarte mult să participe la acest concurs, dar în același timp îi era și teamă. Nu putea să își dea seama de ce îi era așa de teamă și nu știa ce decizie să ia. Dacă avea să câștige acest concurs trebuia apoi să scrie în fiecare lună câte o poveste pentru acel ziar, iar la finalul anului colecția de povești urma să fie publicată sub forma unei cărți. Concursul se numea Povești care schimbă lumea, iar el chiar asta își dorea: să transforme lumea într-un loc magic. Simțea că este drumul lui, dar dacă nu avea să reușească? Dacă poveștile nu veneau la el când ele trebuiau predate la ziar? Era el gata să-și asume o astfel de responsabilitate? Dacă oamenilor nu le vor plăcea poveștile lui?
– Tibu, trebuie să mă ajuți să iau o decizie. Chiar nu știu ce să fac! Aș vrea ca totul să fie mai simplu. Aș vrea să nu existe frică pe lumea asta. Ar fi mai simplu.
– Scânteiuță, tu ești cel care trebuie să iei o hotărâre. Eu pot să-ți spun doar că mie îmi plac foarte mult poveștile tale.
– Crezi că o să le placă și lor?
– Nu vei știi dacă nu încerci. Trebuie să îți observi frica și să o înfrunți. Ea este aici să te ajute. Frica are rostul ei în lume. Este un instrument care ne ajută să devenim mai buni. În niciun caz nu trebuie să fugim de ea sau să ne prefacem că nu există. Hai să-ți spun o poveste, poate te ajută.
– O, da, mulțumesc Tibu! Ador poveștile tale. Mă ajută să văd mai clar totul.
– Era demult, tare demult. Era vremea în care viața începea să se răspândească pe planeta noastră. Primul pom înflorise, apoi semințele lui au căzut pe pământ pentru prima oară. Desprinse din pomul ce le dăduse viață, s-au trezit dintr-o dată într-un loc necunoscut. Au început să se vaite și să strige, să ceară să fie luate înapoi. Una dintre ele le-a zis tuturor că ar fi mai bine să între în pământ să se ascundă de stolul de păsări care se tot rotea în jur și ciugulea din ele la întâmplare.
– Haideți să intrăm aici. Nu este la fel de frumos și luminos precum era pe ramurile copacului nostru, dar eu zic să încercăm. Trebuie mai întâi să ne găsim un loc sigur, iar apoi vom vedea ce vom face, vom găsi o cale.
– În mizeria aceea nu intru niciodată!
– E întuneric acolo!
– E moarte sigură!
Toate semințele strigau care mai de care. Vazând că nu are șanse de izbândă, sămânța își ascultă inima și intră în pământ. Îi era tare frică. Era singură într-un loc necunoscut și întunecat. De afară auzea cum surorile ei strigau. Păsările coborau din ce în ce mai multe, din ce în ce mai des. Într-un final se făcu liniște. Sus nu mai era nimeni. Sămânța adormi. În acest timp se transformă. Căldura pămâtului și apa dătătoare de viață făcură magia să se întămple și sămânța germină. Curajul ei fusese răsplătit. Când se trezi se simțea tare ciudat.
– O cerule, am murit cumva? Tare ciudat mă simt. Și lumina asta ce să fie? Își ridică capul mai sus, și mai sus, și mai sus, dar în același timp rămase și în pământ. Avea lumină, dar și siguranță.
– Bine ai venit! îi zise copacul.
– Bine te-am găsit! Dar unde sunt și ce se întâmplă?
– Se întâmplă o minune. Se întâmplă că de azi nu voi mai fi singur. Ești prima sămânță care a găsit calea de a se transforma în pom. Ți-ai ascultat frica și ai folosit-o și ai primit în schimb o nouă viață.
– Adică acum sunt un copac la fel ca tine? De aceea mă simt așa ciudat? Deci, nu am murit?
– Da. De azi ești un copac și, mai mult decât atât, porți în tine povestea speranței și a renașterii. Semințele tale vor duce mai departe această poveste. Tu nu ești doar un pom, ești pădurea de mâine.
– Acum înțelegi, Scânteiuță? Înțelegi de ce avem nevoie de frică?
– Da, Tibu. Fiecare frică a noastră ascunde de fapt o comoară. Dacă fugim și ne ascundem de frică, fugim de viața însăși. Dacă găsim în noi puterea de a o îmbrățișa, nu numai că o vom depăși, vom găsi dincolo de ea un cadou minunat. Îți mulțumesc, Tibu! Am plecat la poștă.
– Cu drag Scânteiuță!
Tibu era convins că poveștile lui Scânteiuță trebuiau să ajungă la ziar. Ele vorbeau de lumea magică, lumea de mâine care se naște azi. Erau precum semințele din povestea lui. Erau menite să le reamintească oamenilor povestea speranței și a magiei din ei. Scânteiuță era un visător, dar nu avea să fie ultimul!
Voi ce veți face cu semințele lui? Le veți da mai departe?


