Ziua 1 – Consumul de emoții
- Ori de câte ori emoțiile puternice vin spre noi, reacția noastră naturală, instinctuală este aceea de a fugi de ele și de a le reprima
- Consumul emoțional se referă la detensionarea, eliberarea corpului fizic, mental și emoțional de aceste emoții
- De fiecare dată când se întâmplă să ajungem în extremă, în capătul emoțional trăit, adică să manifestăm furie ce generează vinovăție, noi generăm datorită acestei extreme începutul manifestării din nou al tiparului emoțional
- Astfel ajungem din nou și din nou în același punct, păstrând și întreținând un cerc vicios
- De aceea este important să învățăm cum să consumăm emoțiile
Emoțiile vin și pleacă, doar că unele dintre aceste rămân pentru că noi fugim de ele și se întâmplă ca acestea să tot revină.
Dar acum ne vom ocupa de două dintre cele mai importante exerciții ale practicii noastre de zi cu zi când vine vorba de emoții.
Activitatea 7.1.1 Să fim…
Repetăm intenția conștientă pentriu că suntem exact în punctul potrivit pentru a face asta.
Așadar, în fiecare zi ne setăm o intenție conștientă pe care să o avem și să o trăim fără cca măcar să îi acordăm prea multă atenție și concentrare.
Tot ce avem de făcut este să ne setăm această intenție dimineața și…
…cam atât.
Joaca se va manifesta pe parcursul zilei când intenția conștientă va anula acele intenții inconștiente ce apar în mod normal pe parcursul unei zile.
Ce avem de făcut mai exact?
Să ne punem o intenție conștientă din acest șir de intenții:
iubire, recunoștință, smerenie, compasiune, libertate, bucurie, veselie, extaz, entuziasm, încântare, mulțumire, pace, liniște, calm, Buddha, Iisus, Krishna, Maica Tereza, Mahatma Ghandi, Abraham Lincoln, Regina Maria, Albert Einstein, Ramana Maharshi, Papa ioan Paul II, Univers, Pământ, natură, apă, vânt, viață.
După ce termini acest șir ce nu trebuie respectat exact în ordinea dată, te rog să continui cu încă alte 21 de intenții conștiente alese de tine de data aceasta.
Scânteiuță era împreună cu gașca de copii din cartier la joacă. Astăzi se jucau Rațele și vânătorii. Era rândul lui să fie vânător. Luă mingea și lovi la nimereală. Mingea îl nimeri din nou pe Fredy, de data aceasta fix în punctul lui cel mai sensibil, stomacul. El era mereu rață și de prea puține ori ajungea vânător. Băieții încercau în zadar să-i explice că este prea lent pentru jocul acesta, că ar trebui să fugă când vine mingea spre el și nu să rămână împietrit ca o țintă perfectă în fața vânătorilor. Băiatul vizibil afectat izbucni într-un acces de furie.
– Ajunge! Nu vă mai suport. Voi vă bateți cu toții joc de mine! Tu în mod special! Zise Fredy și porni înverșunat către Scânteiuță cu intenția vizibilă de a-l lovi.
– Dacă asta crezi tu că te ajută cu ceva, lovește-mă! Zise Scânteiuță cu o calmitate desăvârșită, privindu-l în ochi.
Fredy rămase din nou împietrit, cu mâna ridicată deasupra lui Scânteiuță, nevenindu-i să creadă ceea ce auzea. Se aștepta la cu totul altceva. Aștepta o altă reacție care refuza să apară din partea lui Scânteiuță. Realizând ceea ce tocmai era să facă Fredy începu să-și ceară scuze:
– Iartă-mă, te rog! Nu știu de unde a venit asta. Eu nu sunt un copil rău și violent de felul meu. Te rog! Și te rog să nu-i spui tatei ce s-a întâmplat. Se va necăji foarte tare.
Fredy era fiul preotului din cartier. Era crescut în spiritul credinței practicate și propovăduite de tatăl său. Era un copil timid, liniștit și cu un stomac foarte sensibil.
– Eu nu am de ce să te iert, nu mi-ai făcut nimic, dar trebuie să-mi promiți că tu o să o faci. Eu pot doar să te înțeleg și să-ți accept emoțiile. Sincer mi-ar plăcea să știu de unde vine furia aceasta la tine. Vrei să stăm puțin de vorbă?
– Sincer nici eu nu știu. Dar mi-ar prinde bine să stăm un pic de vorbă despre asta. Am auzit că te pricepi, iar reacția ta de mai devreme în fața furiei mele îmi demonstrează acest lucru.
Cei doi băieți plecară spre pădure continuându-și discuția.
– Uite, eu cred că este posibil ca tu să ai prea multe emoții reprimate. Și cred că acum au dat puțin în clocot.
– Emoții reprimate?? Cum adică?
– În primul rând trebuie să înțelegi că emoțiile nu se împart în bune și rele.
– Dar este un lucru urât să fii furios!
– Nu furia este urâtă, ci exprimarea ei într-un mod inadecvat ne face să o percepem așa. Noi trebuie să simțim și să validăm orice emoție avem. Trebuie să le înțelegem, să le simțim în corp și să le dăm drumul. Dacă nu facem asta înseamnă că le reprimăm. Ajungem astfel să ne facem rău nouă înșine.
– Adică le ascundem de noi?
– Cam așa ceva. Emoțiile reprimate sunt acele emoții pe care ne prefacem că nu le avem, nu vrem să le simțim și să le validăm pentru că am învățat că ele nu sunt bune. Este ca și cum fiecare emoție este un mic pisoi care te vizitează. El vine să te învețe ceva despre tine, dar tu în loc să-l bagi în seamă îl iei și îl ascunzi într-un sac înăuntrul tău. Când sacul se umple, se revarsă iar din el nu vor mai ieși pisoii mici și nevinovați pe care i-ai ascuns acolo, vor ieși uneori adevărați tigri fioroși și flămânzi gata să devoreze orice.
– Adică tu crezi că la mine s-a umplut sacul?
– Uneori se deschide și monstruleții de acolo ia o gură de aer și de mâncare și se liniștesc. Alteori câte unul din ei poate scăpa și se duce undeva în corpul tău și începe să sape să iese. Așa apar unele boli.
– Este posibil ca unul din ei să fi ajuns la mine în stomac?
– Este foarte posibil. Stomacul este unul din locurile lor favorite.
– Waw! Și ce pot să fac? Cum pot să scap de ei? Dacă deschid sacul or să mă manânce de viu!!!
– Nu te vor mânca. Ei sunt acum o parte din tine. Dacă te-ar mânca ar dispărea și ei. Tu îi ții captivi. Dacă îi accepți și îi înțelegi vor pleca singuri.
– Crezi că voi reuși să deschid sacul?
– Sunt sigur de asta. Deja ai făcut-o. Acum trebuie să-i iei pe rând și să vezi ce vrea să te învețe fiecare.Va trebui să ai multă răbdare și înțelegere pentru ei. Dacă ai nevoie de ajutor ți-l pot oferi cu drag.
– Cred că știu cu ce să încep. Chiar acum o să mă duc acasă și o să le fac o poză. O să-i desenez pe toți! Trebuie să știu cu cine stau de vorbă, nu-i așa?
– Sună interesant! După ce o termini să mi-o arăți și mie te rog. Vreau să văd dacă seamănă cu ai mei.
– Ce zici dacă am încerca să-i imităm acum?
– CHHHHH!
Cei doi băieți începură să imite tot soiul de animale sălbatice, să sară, sa miaune, să se cațăre prin copaci. Tibu îi privea amuzat. Mai că-i venea și lui să intre în jocul lor.
