Ziua 2 – Trăirea


TEORIE – pentru părinți

3.2 Trăirea

  • O trăire se construiește de la cea mai puțin intensă emoție, până la cea mai intensă emoție
  • Atunci când învățăm cum să generăm o trăire, învățăm cum să ne lăsăm creativitatea să se manifeste
  • Creativitatea generează emoții ce ne poartă în trăiri emoționale
  • Orice artist se folosește de propriile trăiri, adică cumul de emoții pentru a crea
  • Atunci când învățăm cum să ne construim propriile trăiri, ne vom putea folosi de acestea pentru a construi încrederea în noi, reziliența, devenind astfel responsabili pentru comportamentul nostru

Video copii


Activitate- Să construim o trăire


Provocari:

1. Vă rog să destăinuiți un moment în care tu ca părinte, cât și copilul tău, ați trecut prin astfel de emoții și ați avut astfel de gânduri.

2. Vă rog să vă amintiți un eveniment de fericire în familie, când v-ați bucurat mult și ați trăit următoarele emoții: încântare, bucurie, entuziasm, extaz, fericire.

3. Să adăugați gândurile avute la trăirea de fericire.

4. Construiți o trăire din ce aveți prin casă sub forma piramidei de mai sus. Puteți încerca cu cărți, cuburi din lemn, cutii sau cu orice alte obiecte găsiți. Fiți creativi.

Povestea – Ochii toamnei

Era o după-amiază frumoasă de toamnă. Școala începuse de o săptămână. Scânteiuță era clasa a cincea.

Venea fericit de la școală și se gândea la sfârșitul de săptămână în care avea să se bucure de măreția spectacolului ce avea loc în pădure. Avea de pregătit o compunere despre acest anotimp și era tare bucuros că astfel avea ocazia să povestească tuturor colegilor despre magia din pădure.

În drum spre casă se oprea lângă pomii de pe marginea drumului, aduna frunze de diverse nuanțe și le aranja frumos în jurnal să se preseze.

– Hei Scânteiuță, ce faci? îl întrebă Amelie, una dintre colegele lui de clasă, când trecu pe lângă el.

– Adun emoțiile toamnei.

– Mai bine te-ai grăbi spre casă. Ar trebui să ajungi astăzi la timp la bibliotecă, este program scurt și, poate ai uitat, dar avem o temă importantă pentru luni.

– Amelie, dar toamna este aici. De ce m-aș duce să o caut în bibliotecă?

– Păi, dacă vrei să înveți ceva trebuie să cauți informații, să te documentezi, nu să pierzi timpul adunând frunze uscate și holbându-te la copaci. Parcă voiai să devii profesor?!

– Dar eu vreau să văd și să simt toamna cu ochii, urechile, nasul, mâinile și inima mea. Nu vreau să scriu despre toamnă citind despre ceea ce au scris alții. Vreau să o trăiesc și să scriu despre ceea ce face toamna din mine. Este o compunere, nu este un tratat în științele toamnei.

– Ești tare ciudat! Eu mă grăbesc. Credeam că vrei să mergi la bibliotecă și mă gândeam că putem merge împreună.

– Poți să mergi cu mine la pădure să vezi toamna în direct. Scânteiuță își ridică distrat privirea din frunzele lui și se uită la Amelie. Printre razele obosite ale soarelui ce veniseră să adoarmă între ultimele frunze, observă cât de frumoasă era Amelie în lumina aceea ciudată. Cu părul arămiu și ochii în culorile nebunești ale toamnei, de la verde intens la galben ruginiu, părea întruchiparea toamnei însăși.

– Tu chiar nu poți fi serios? Spor la pierdut timpul!

– Mulțumesc, Amelie! Scânteiuță se așeză pe jos în covorul de frunze cu măinile sub cap, închise ochii și zâmbi. Se îndrăgostise de toamnă.

Tot weekend-ul și-l petrecu în pădure. Observă copacii, păsările, gâzele, iarba. Se rostogoli și se îngropă în mormane de frunze. Admiră dansul frunzelor și culorile cerului la răsărit și la apus. Își nota în jurnal mirosurile regăsite și felul în care soarele adormea ostenit pe covorul ruginiu. În cele din urmă adună frunze în toate nuanțele și făcu din ele două cercuri. De la verde copt și intens până la ruginiu, exact ca ochii toamnei.

Ziua de luni veni surprinzător de repede. Scănteiuță abia aștepta ora de română. Era nerăbdător să împartă bucuria toamnei cu toți colegii, dar mai ales cu Amelie. Ora începu. Profesorul numi primii trei elevi care urmau să citească tema pregătită: Mateo, Amelie și Scănteiuță.

Scânteiuță își deschise caietul și constată că nu era cel potrivit. Fusese atât de nerăbdător să ajungă la școală și atât de aiurit încât încurcase caietele. Aveau coperți asemănătoare și luase din greșeală caietul de engleză. Începu să râdă.

– Ce ai găsit de râs ? îl întrebă colegul de bancă

– Am încurcat caietele. L-am luat pe cel de engleză și cel cu compunerea a rămas acasă.

– Și tu râzi? Trebuie să citești compunerea!

Amelie, care stătea în banca din față auzi conversația celor doi și se întoarse spre ei. Era una din cele mai silitoare eleve și era mereu la vânătoare de note mari. Scânteiuță era tot timpul pe urmele ei deși nu părea că își dădea prea mult osteneala. Ea era mereu la bibliotecă pe când el umbla hai-hui toată ziua la pădure. Era convinsă că de data aceasta Scânteiuță o dăduse în bară.

– Ha! Cineva o să încaseze un doi! Așa pățești dacă umbli după cai verzi pe pereți!

Scânteiuță o privi pe Amelie și regăsi în privirea ei ochii toamnei. Profesorul observă că nu erau atenți la oră.

– Scânteiuță, văd că ai chef de vorbă. Ești nerăbdător să citești tema pentru azi? Ia să te auzim.

– Desigur! răspunse Scânteiuță. Își luă caietul în mână ca și când ar fi citit din el și dădu drumul cuvintelor:

O toamnă atât de frumoasă și caldă. Atâtea culori în jur, atâtea nuanțe. Verdele moare lângă noi într-o simfonie magică. Soarele obosit de truda verii își odihnește razele domoale pe covorul de frunze galben-arămii. Este atâta viață în această renunțare a naturii.

Câteva fire de iarbă îndrăznesc să rămână verzi, iar trandafirii târzii s-au prins în joc și împraștie culoare în visul toamnei.

Dar cine are timp să observe? Cine vrea să se bucure de acest spectacol grandios? Mai nimeni… Oamenii cetății aleargă să prindă ziua de mâine, că poate va aduce ceva în inimile lor golite de sens.

Ofranda toamnei dată pământului, covorul fermecat de frunze este strâns în grabă de argații fără noimă ai cetății. E prea periculos să vedem asta. Dacă îți vine cumva să te joci prin frunze, să le simți frumusețea și mirosul ademenitor? Numai vântul protestează uneori la această normalitate absurdă. Invitând frunzele la dans, transformă cetatea într-un delir de frunze moarte. Argații încearcă în zadar să le prindă și să le ascundă.

O ceată de copii neîmblânziți au reușit să-și construiască o cazemată din frunze…

Scânteiuță dădu drumul emoțiilor adunate în ultimele zile. Nu avea nevoie neapărat de caiet. El trăise toamna și acum nu trebuia decăt să se întoarcă în acea trăire minunată care dezlega cuvintele, le făcea să danseze și să-i vrăjească pe cei ce-l ascultau. Ochii toamnei din fața lui îl priveau cu uimire. La finalul orei Amelie îi zise lui Scânteiuță:

– Cum ai reușit să faci asta? Trebuie să aflu!

– E simplu Amelie, m-am dus din nou în acea trăire, în acea înșiruire de emoții care pur și simplu au dat drumul la fântâna de emoții creatoare. Toamna a rămas în mine și eu pot retrăi și o pot povesti când vreau.

– Crezi că mă poți învăța și pe mine? Pare magic…

– Bineînțeles! Hai cu mine la pădure azi să îți arăt ochii toamnei. Știi că ochii tăi sunt la fel?