Ziua 2 – Acțiunea și recompensa

TEORIE – pentru părinți


De reținut – Acțiunea și recompensa

  • Atunci când facem ceva și avem o așteptare, adesea suntem dezamăgiți că nu primim recompensa dată de către așteptare;
  • De aceea este foarte important ca tot ceea ce facem să facem fără nici o așteptare;
  • Soluția: să stăm în starea de prezent, stare ce se menține doar prin practică clipă de clipă;
  • De aceea observatorul, adică cel ce observă dar nu judecă, nu critică, nu etichetează, nu condiționează, este cel care ne menține în starea de prezent;
  • Astfel, a sta în prezent și a renunța la așteptări este o alegere pe care noi o observăm și o aplicăm;
  • Privindu-ne copiii, vom observa foarte clar această stare de prezență pe care ei o practică în mod constant, practică pe care noi părinții ne-o putem însuși la rândul nostru, pentru că nu ține cont de vârstă;
  • Și astfel reînvățăm să stăm în prezent, anulând recompensa și așteptarea, iar acțiunea se întâmplă aici și acum fără nici o interpretare;
  • Alegerea potrivită este în a ne bucura de ceea ce facem, adică să ne bucurăm de starea de prezent și NU să facem ceea ce facem pentru recompensă, pentru ce urmează să primim;
  • Exemplu: fac ceea ce fac pentru ca la final să mănânc o ciocolată, îmi iau recompensa SAU fac ceea ce fac pentru că sunt cu totul implicat în această acțiune ce îmi dă o stare de bine, de bucurie, de mulțumire, de prezență și uit de recompensă?
  • Adică, aleg ceea ce mă împlinește și mă conectează cu mine, nu ceea ce îmi dă doar o satisfacție de moment.

Video copii


Activitate – Echipa de încredere

O activitate în care ne lăsăm în mâna celuilalt și avem încredere în modul în care ne ghidează atunci când…

…mergem cu spatele.

Cel ghidat se va așeza în mijlocul unui spațiu și va fi ghidat de cealaltă persoană:

5 metri înainte, 3 metri în lateral dreapta, 3 metri în spate, 7 metri în lateral stânga, 4 metri în spate, 2 metri în dreapta, 2 metri în față.

Repetați, doar că de data asta cu ochii închiși.

Important: coechipierul se va asigura că cel ghidat să nu se lovească sau să se rănească.

Să nu uităm că scopul este să construim o echipă de încredere.

Povestea – Râul

În clasa lui Scânteiuță era agitație mare. Alice se închisese în dulap și nu mai voia să iasă de acolo. Copiii se strânserseră în jur și încercau să o convingă să iasă. Când apăru Scânteiuță aceștia năvăliră peste el încercând să îi spună fiecare versiunea lui despre ceea ce se întâmplase.

–         Alice e în dulap!

–         E închisă pe vecie acolo!

–         Și e îmbrăcată într-o rochie ciudată!

–         Nu mai zice iar asta Mihai, iar o să se supere Alice și mai rău. Vrei să rămână pentru totdeauna acolo?

–         Ok, haideți să ne liniștim și lăsați-mă să vorbesc mai întâi cu Alice. Este în regulă? zise Scânteiuță.

–         Bine, dacă zici tu așa facem. Uite, noi o să facem liniște ca să poți vorbi cu ea. Din dulap nu se aude foarte clar.

–         Mulțumesc, eram sigur că mă veți înțelege și că mă veți ajuta.

Profesorul se așeză pe podea lângă dulap.

–         Cioc, cioc! Se poate?

–         Da. Cu tine vorbesc, dar să știi că nu ies din dulap. Nici acum, nici peste 100 de ani!

–         Oricum eu mă simt norocos că Alice Împărăteasa Dulapului mă consideră un om vrednic de încrederea ei și acceptă să stea de vorbă cu mine. Nici nu îți cer să ieși din dulap.

–         Nu? Atunci ce vrei?

–         Aș vrea să aflu cum ai făcut magia asta? Cum poți să trăiești în dulap? Mă bate gândul să îmi găsesc și eu un dulap.

–         Ha! Nu îți recomand… nu e chiar așa de bine aici.

–         Atunci spune-mi: ce ai pățit de ai ajuns acolo?

–         M-am supărat pe lume! Și nu mai vreau să fiu văzută. Cel puțin nu în această rochie…

–         Dar ce are rochia ta?

–         Trebuia să fie cea mai frumoasă rochie și cea mai admirată. Este una dintre cele mai frumoase creații ale mele. Sau cel puțin așa credeam eu. Se pare că m-am înșelat. Nu toată lumea crede asta. Mihai mi-a zis că e ciudată și au mai zis și alții, de la alte clase.

–         Am înțeles. Tu te așteptai ca rochia ta să fie cea mai frumoasă și chiar cea mai admirată?

–         Da.

–         Și când ceea ce tu ți-ai imaginat că o să se întâmple nu s-a întâmplat ai fost atât de dezamăgită și de supărată încât ai hotărât să te ascunzi într-un dulap. Corect?

–         Da. Și dacă o să ies vreodată de aici nu o să mai fac rochii ciudate în viața mea. Nu o să mai fac deloc.

–         Cred că te cam grăbești și mai cred că iar ajungem pe tărâmul emoțiilor. Îmi dai voie să îți spun o mică poveste?

–         Da, dar să nu fie despre rochii! Nu mai vreau să mai aud de ele.

–         Nu este despre rochii. Este povestea unui râu.

Demult, când pe Pământ se nășteau primele râuri, Spiritul lăsase Creația liberă să se miște în voie. Astfel Mintea se hotărî să creeze râul perfect. La fel făcu și Inima. Ca să treacă testul, râul perfect trebuia să coboare din vârful unui munte și să ajungă până în vale, unde să poată aduce apă viețuitoarelor de acolo. Viața acestora depindea de această apă.  Mintea și Inima se apucară fiecare de treabă. Râul Minții era planificat în detaliu cu mii și mii de variante. Cel al Inimii era haotic și exuberant. Când apa fu pornită, ambele variante eșuară. Râul Minții împrăștie apa în miile de variante posibile. Râul Inimii avea atâta patos și vibrație încât revărsa apa și o arunca peste margini. Niciun strop de apă nu ajunse la viețuitoarele de jos. Văzând asta, Spiritul le propuse celor două să facă împreună un râu. Mintea și Inima se uniră și minunea se întâmplă. Mintea proiecta, dar Inima nu îi dădu voie să se rătăcească în mii de variante în care ar fi risipit inutil energia apei. Ea îi amintea mereu că adevărata recompensă nu era un făgaș perfect, ci apa dusă în vale la viețuitoarele de acolo. Când Inima se învolbura prea tare, Mintea o călăuzea către făgașul corect. Se bucurară atât de mult să lucreze împreună și mai apoi de ceea ce făcuseră încât Spiritul le dărui Minții și Inimii locul perfect în care ele să fie împreună: ființa omenească.

–         Adică ce vrei tu să spui, că la mine cele două s-au certat?

–         Nu chiar, dar sunt pe cale să o facă și asta nu este un lucru bun pentru tine. Tu faci rochii din plăcere, din bucuria de a crea. Acum însă mintea ta a proiectat prea mult felul în care rochiile tale vor fi apreciate de toată lumea. Ți-ai creat așteptări false și atunci când nu ți-au fost îndeplinite ai fost atât de dezamăgită încât ai hotărât să te ascunzi de lume și chiar să nu mai creezi.

–         Nu mă așteptam la asta, recunosc.

–         Dar adevărata ta bucurie vine din ceea ce faci nu din ceea ce aștepți să primești de la cei din jur, nu?

–         Așa este, ai mare dreptate. Mintea mea vrea să preia controlul și vrea ca totul să fie perfect. Eu fac rochii pentru că îmi place și nu este obligatoriu ca ele să placă tuturor, dar vor exista câțiva cărora le vor plăcea. Cum am putut să ajung să vreau asta?

Alice deschise ușa dulapului și ieși zâmbind din dulap.

–         Mulțumesc, Scânteiuță! Era să fac o prostie mare, nu-i așa? Știi ceva? Am o nouă idee. Voi face o rochie după povestea râului. Crezi că o să fie ciudată?

–         Tu ce crezi?

–         Mie nu îmi mai pasă, cu siguranță și ciudații au nevoie de haine.

–         Păcat că nu port rochii, eu cu siguranță aș vrea una.

–         Hm… o să încerc să fac și pantaloni.