Ziua 7 – Relația cu propria persoană

- Dezvoltarea inteligenței emoționale ne oferă un imens beneficiu și ne dezvoltă această relație cu propria persoană
- Când ne dezvoltăm inteligența emoțională, învățăm să ne acceptăm pe noi înșine
- Neacceptarea propriei persoane duce la:
- un dialog interior critic,
- la autosabotare,
- la a ne pune singuri piedici în calea împlinirii noastre
- Când vom începe să ne reglăm aceste emoții nepotrivite cu privire la propria persoană:
- ne vom accepta,
- vom avea o relație bună cu propria persoană,
- vom avea relații bune și cu alte persoane
- Când ne acceptăm așa cum suntem, ne oferim un feedback constructiv fiind cu lupa pe propriul comportament
- Astfel evoluția noastră începe să se accelereze și în fiecare zi vom deveni o variantă mai bună a noastră
!!! Conștientizăm că putem construi orice comportament ne-am dori noi
!!! Astfel, putem împreună cu copiii punând lupa pe cauza comportamentului lor, să îi ajutăm să își construiască acele emoții necesare pentru a avea exact comportamentul pe care ei și-l doresc
!!! Iar atunci când vor aluneca într-o extremă sau alta, vor putea să observe cauza care îi determină să nu fie în echilibru
Filmați-vă în timp ce veți vorbi despre exercițiul Observatorul și uitați-vă împreună la ce reacții aveți, la tonul vocii voastre, la cuvintele folosite, la emoția din voce și la naturalețea voastră.
Apoi, gândiți-vă la cum sunteți voi în mintea voastră și la cum sunteți când vă filmați.
La final, vorbiți deschis despre aceste diferențe, dacă ele există, și cum vă simțiți când sunteți filmați.
Scânteiuță petrecea o săptămână la bunicii care locuiau pe malul mării, într-o căsuță veselă. Ferestrele casei care dădeau spre mare erau atât de mari încât marea îi părea lui Scânteiuță o parte din familie. Bunicul era pescar. Fiind o zi liniștită Scânteiuță avea în sfârșit ocazia să pornească în aventură pe mare, alături de bunicul.
– Bunicule, ție nu îți este frică niciodată de mare? De furtuni? Dacă într-o zi o să te înghită cu tot cu barcă?
– Nu Scânteiuță, nu îmi este frică. Recunosc, mi-a fost cândva, dar am fost de atâtea ori pe mare doar eu și frica mea, încât ne-am împrietenit.
– Bunicule, tu știi să vorbești cu frica ta? De unde ai învățat să fii magic?
– Vezi tu, Scânteiuță, frica m-a învățat să prețuiesc viața și clipa prezentă. Marea mi-a fost profesor. M-au ajutat să îmi fac barca din ce în ce mai bună. M-au învățat să nu plec niciodată pe mare fără să-i dau bunicii o îmbrățișare. Marea este asemeni nouă. Dacă îți deschizi inima și o observi, ajungi să îi cunoști toate obiceiurile și stările. Astfel vei ști când poți să pleci cu barca și când nu. Spiritul mării îți vorbește, dacă știi să o asculți. Înveți să iei totul așa cum vine, natural. Furtună, soare, vânt, toate sunt și în noi. Marea m-a învățat să-mi accept stările și trăirile natural ca și ea. Ai văzut tu vreo mare care să se pitule de furtuna? Noi de ce am face asta?
Scânteiuță stătea întins pe punte și asculta vorbele bunicului. Bunicul vorbea despre spirite? Oare îl cunoscuse pe Făuritorul de Spirite? Prea știa multe. Uitându-se la catargul din lemn al bărcii își aminti de Tibu. Barca se legăna ușor.
– Era și timpul Scânteiuță! îi zise catargul.
– Tibu?!?
– Da, eu sunt. Am împrumutat veșmântul acesta ca să îți fiu mai aproape. Văd că a venit vremea să ne continuăm călătoria spre Făuritorul de Spirite.
– Tibu, tu știi că și marea are un spirit al ei?
– Scânteiuță, Spiritul este peste tot. Hai să vedem de unde vine magia!
– Hai… asta înseamnă că mergem noi la el? Cu barca? Sau cum? Ne luăm zborul? Te transformi în aeroplan acum?
– Încearcă să nu te sperii prea tare Scânteiuță. Vom merge cu barca… dar nu în modul obișnuit.
Apa începu să umple barca. Se scufundau.
– Tibu, ai înebunit? Bunicule, fă ceva! Ne scufundăm!
– Scânteiuță, închide gura! Ai uitat că suntem magici? Vom reuși!
Băiețelul începu să se zbată și să încerce să se salveze. Erau adânc în mare.
– Totul va fi bine. Îi zise bunicul și zâmbi.
– Dar cum vorbești cu mine sub apă? Și eu cum de te aud? Cum..
Scânteiuță își dădu seama că vorbea cu bunicul fără cuvinte. Mai mult decât atât, putea să respire sub apă. Se liniști.
Barca era acum pe fundul mării. În fața lor se afla Poarta Fermecată. Scânteiuță o recunoscu. Și poarta îl recunoscu pe Scânteiuță.
– Eu o să vă aștept aici. Zise bunicul.
– Ești gata? Zise un delfin ce apăru de nicăieri.
– Tibu?? Slavă cerului că nu ai ales un rechin! Să mergem!
Poarta se deschise și cei doi prieteni intrară. După ce se închise ușa se făcu liniște absolută. În jur nu exista nimic.
– Asta este tot? Un mare NIMIC??
– Scânteiuță, tu nu vezi ce frumos se joacă acel copil cu bulgării de lumină? Câte culori vezi?
Deși putea să jure că în spatele lui nu fusese nimic acum văzu un copil care se juca cu un fel de plastilină de lumină pe care o scotea din inima lui, un izvor de lumină. Făcea bulgări și îi arunca pe o ferestră. Pe o altă ferestră intrau alți bulgări. Erau mii de culori. Cu fiecare gând Scânteiuță crea totul în jur.
– Cine este? Copilul lui?
– Nu chiar… Mai ai o încercare, ghicești?
– Adică toate câte sunt vin din joaca unui copil? Ups! Înghite-o pe asta dacă poți, Scânteiuță! își zise băiatul cu voce tare.
– Știu că pari uimit Scânteiuță. Viața, a fi, sunt lucruri simple, ca o joacă de copil. Oamenii au cam uitat asta. Copiii sunt tot timpul veseli, bucuroși, fericiți fără să se întrebe de ce și cum. Sunt expresia iubirii și a jocului. De aici venim noi toți pe Pamânt. Din joaca Universului. El se joacă și prin joc învață despre toate câte sunt. Așa se cunoaște pe sine.
– Și ce sunt bilele acelea luminoase cu care se joacă?
– Suntem noi Scânteiuță. Sunt spiritele care ajung pe Pământ și în alte locuri din Univers. Fiecare ia forma pe care și-o dorește când pleacă de aici.
– Și se mai întorc vreodată?
– Da. Se duc în diverse locuri și se joacă, experimentează, învață și apoi se întorc aici cu tot ceea ce au învățat.
– Adică noi suntem o bilă magică de lumină care se poate transforma în orice? Asta înseamnă că toți oamenii sunt magici, dar au uitat?
– Da, Scânteiuță. Să mergem acum. Nu putem sta prea mult aici.
Poarta apăru din nou. Dar era făcută din oglindă. Băiețelul văzu în oglindă două mingi de lumină. Una era curcubeu și una era verde.
– Tibu, mingile astea suntem noi?
– Ups! Am uitat să îți spun!
– Dacă aș avea cu ce, acum aș leșina! O las pe mai târziu. Ce frumoși suntem Tibu! Promit solemn că o să inventez o oglindă în care toți oamenii să poată vedea cu adevărat cine sunt!
– Și cum o să-i spui? Oglinda magică?
– Promit că o să fii primul care află cum o să o numesc.
Poarta se dechise și apa năvăli. Scânteiuță era ud fleașcă. Bunicul aruncase o găleată cu apă pe el.
– Era vremea să te trezești. Avem treabă. Am ajuns în larg. Pe unde ai umblat în vis? Tare te-ai mai zvârcolit.
– Nu o să-ți vină să crezi! Sau… Spune repede, bila ta ce culoare are?
– Curcubeu de albastru. Zise bunicul și izbucni în râs. M-ai prins.