Ziua 1 – Percepția emoțiilor
2.1 Percepția emoțiilor
- Reprezintă modul în care înțelegem emoțiile și le așezăm
- Cele 2 emoții de bază sunt IUBIREA și FRICA
!!! Acolo unde există iubire, frica nu poate să existe.
!!! Acolo unde este frică, iubirea este și ea prezentă,
- IUBIREA este izvorul dar și menirea noastră în aceeași măsură
- Dacă îi privim pe copiii, vom observa că iei tot ceea ce fac, fac din iubire
- Tocmai de aceea este important să îi ajutăm pe copii să își așeze emoțiile, astfel încât atunci când vor începe să se formeze, emoția principală să nu fie frica sau frica imaginară să le conducă viața.
- Intențiile sunt cele ce se nasc prima dată iar o intenție se naște din iubire
- Înainte de a se manifesta, intențiile trec prin sistemul limbic, acolo unde întâlnesc alte 3 emoții mari:
- frică
- dorință
- plăcere
- Astfel intenția ia forma uneia din aceste emoții și construiește pe mai departe alte emoții ce crează un tipar emoțional, gânduri și acțiuni
!!! Frica nu este altceva decât o nevoie de supraviețuire de care am fost nevoiți să ne folosim în trecut tocmai pentru a supraviețui.
!!! Doar că această frică a fost greșit înțeleasă și am ajuns să trăim cu ea și să credem că așa este normal să fie.
!!! Tocmai de aceea, este important să le prezentăm copiilor o hartă a emoțiilor de care se vor folosi pentru:
- a-și înțelege emoțiile și
- cum să se folosească de intențiile pozitive astfel încât să-și creeze un tipar emoțional sănătos ce să îi ajute să își dezvolte acest potențial imens din ei.
Se dă imaginea alăturată:

Jucător 1:
Te rugăm să desenezi următoarele emoții: tristețe, bucurie, frică, dezgust, mirare, furie.
Jucător 2:
Te rugăm să desenezi următoarele emoții: dispreț, fericire, frică, uimire, furie, dezgust.
Câștigă cel care reușește să redea cât mai fidel emoțiile.
Pentru a desemna cine este jucătorul 1 și jucătorul 2, vă rog să trageți la sorți cu o monedă.
Neînfricatul- Recunoașterea emoțiilor
Era o zi frumoasă de vară. După trei zile de vreme ploioasă se arăta în sfărșit soarele în orășelul de la marginea pădurii. Scânteiuță era tare bucuros. Stătuse mai mult în casă și simțea nevoia să-și viziteze prietenii din pădure. Nu se plictisise nici în casă, căci avea cărți din belșug, jocuri interesante, culori și pe Lilu, dar simțea nevoia să stea în natură. Era a doua lui casă. Își luă rucsacul și plecă spre locul lui preferat de joacă. Își luă și frânghia: azi era hotărât să se joace de-a indienii. În drum spre pădure se întâlni cu un alt băiețel.
– Hei salutare! Eu sunt Scânteiuță!
– Salut! Încântat de cunoștință. Eu sunt Lorenzo Neînfricatul!
– Wow! Și chiar așa ești? Unde mergi?
– Chiar așa, nu mi-e frică de nimic. Merg în pădure să culeg ciuperci. După ploaia asta zdravănă ar trebui să fi apărut.
– Și eu merg tot în pădure să mă joc, dar te pot însoți dacă vrei. Știi, eu cunosc pădurea foarte bine, aș putea să-ți fiu de ajutor. Apoi ne putem juca împreună.
– Mulțumesc, dar eu sunt voinic și nu mi-e teamă de nimic! Mă descurc. Tata o să fie mândru.
– Bun, atunci spor la cules! Dacă te răzgândești, pe mine mă vei găsi lângă stejarul cel mare, pe partea dreaptă a cărării, la mijlocul pădurii.
– Slabe șanse, dar îți mulțumesc! La revedere! Spor la joacă! Eu sunt băiat mare acum, nu mai am timp de copilării.
Scânteiuță era puțin trist că Lorenzo îl refuzase. Oare chiar așa? Era cu putință să nu îi fie teamă de nimic? Se hotărî să îl spioneze . Nu-i venea să creadă că un băiat de vârsta aceea, adică cu un an sau doi mai mare decât el, nu mai voia să se joace. Scânteiuță era convins că el avea să se joace și când va fi mare.
Știa unde cresc ciupercile, așa că îl lăsă pe Lorenzo să se departeze. După ceva vreme, se apropie tiptil de locul unde era băiatul și se ascunse într-un pom. Își propuse să îl testeze. Începu să imite suntele lupilor. Lorenzo tresări, dar continuă să culeagă ciuperci. Scânteiuță hăuli din nou și începu să foșnească. Lorenzo începu să cânte:
– Eu sunt voinic și nu mi-e teamă de nimic! Vocea îi tremura, dar băiețelul încerca din răsputeri să se stăpânească.
– Auuuuuuu! Mie îmi miroase a frică pe aici, zise Scânteiuță schimbându-și vocea.
Lorenzo tresări din nou, dar continuă să culeagă ciuperci și să cânte. Ochii lui scrutau împrejurimile din secundă în secundă. Văzând asta, Scânteiuță continuă jocul.
– Auuuu! Veniți fraților lupi, am găsit ceva pentru micul dejun. Aici lângă ciuperci miroase așa de tare a frică încât am impresia că o face intenționat.
– Cine ești? Nu mi-e frică de nimic și de nimeni! Eu sunt Lorenzo Neînfricatul! Tu nu exiști!
În clipa aceea, câinele lup al lui Scânteiuță își făcu apariția, auzise semnalul acestuia. Lorenzo era atât de speriat încât încremeni. Scânteiuță aruncă frânghia și zise:
– Lorenzo, ia frânghia și cațără-te!
Băiețelul era prea speriat. Când văzu frânghia venind spre el i se păru că vede un șarpe uriaș.
– Aoleu săriți! Mă omoară! Încerca să se apere dând haotic din mâini și picioare. Leon, cățelul lui Scânteiuță începu să țopăie în jur, crezând că era o joacă. Scânteiuță se văzu nevoit să întervină chiar dacă spectacolul era amuzant din cale-afară. Coborî pe frânghie lângă Lorenzo. Acesta îi sări în brațe și țipă:
– Salvează-mă! Mă omoară jivinele! Sunt prea tânăr ca să mor!
– Oprește-te, Lorenzo! A fost doar o glumă.
– Mi-e frică de morrrr! Mi-e frică! La naiba cu Neînfricatul!! Mi-e frică!
– Leon vino, zise Scânteiuță și cățelul veni imediat. Lorenzo, el este cățelul meu. Eu am vrut să văd dacă ție chiar nu ți-e frică de nimic. Știi, mie îmi place să observ comportamentele oamenilor. M-ai făcut curios. Era imposibil să nu îți fie frică deloc.
Lorenzo se liniști și înțelese că fusese cu totul altceva decât crezuse el. Se simți rușinat. Ce o să zică tata, se gândea, l-am dezamăgit.
– Știi Scânteiuță, eu…
– Este în regulă, Lorenzo. Nu o să spun nimănui ceea ce s-a întâmplat, dar te rog să mă asculți puțin. Este OK să îți fie frică uneori. Frica nu este un lucru rău sau de care să ne fie rușine. Este o emoție omenească. Ea ne învață multe lucruri despre noi, dacă o ascultăm. Iar uneori ne poate salva viața.
– Și cum pot să o înving? Eu chiar vreau să fiu neînfricat…
– Nu trebuie să o învingi. Trebuie să o accepți, să o cunoști și să vezi ce vrea să îți spună. Azi ai făcut un pas mare, dar vreau să continui.
– Crezi că voi reuși?
– Sunt sigur. Uite acum aș vrea să te rog să te gândești cum ai simțit frica. Ce ai simțit în corp și unde? Așa începi să o recunoști și să ajungi neînfricat.
– Eu vreau să o învăț pe dinafară! Mă ajuți?
– Da, Lorenzo. Îți propun să îmi desenezi frica, iar data viitoare când ne vedem să îmi arăți cum apare ea în viziunea ta. Și mai e ceva, vreau să scrii în jurnalul tău de fiecare dată când simți frica.
O nouă prietenie se leăa în mijlocul unei păduri magice.
Profesorul Scânteiuță recitise acest fragment din jurnalul lui. În ochi avea lacrimi de bucurie și în inimă simțea o căldură intensă izvorâtă din iubire și recunoștință. Cu o zi înainte primise o scrisoare de la prietenul lui, Lorenzo. Era unul din psihologii care revoluționaseră acest domeniu. Își lansa o nouă lucrare și îl invita pe Scânteiuță la eveniment.
Tu! Da, tu cel care citești sau asculți această poveste, fii atent: magia e contagioasă!




