Ziua 1 – Ce este inteligența emoțională

Rolul inteligenței emoționale este acela de a învăța :
- cum să ne acceptăm pe noi așa cum suntem;
- cum să învățăm, să ne jucăm cu emoțiile noastre;
- cum să observăm emoțiile, să le înțelegem;
- cum să le așezăm și cum să le gestionăm.
Astfel, ne înțelegem DE CE-ul nostru și descoperim cum în spatele fiecărui gând se află o emoție.
Odată ce înțelegem sursa emoțiilor și modul în care ele se formează, ajungem să:
trecem mai departe de acest DE CE,
înțelegem cum se formează motivația noastră ce vine în mod direct din menirea noastră
Atunci când știm cum și în ce fel s-au construit emoțiile noastre, înțelegem de ce facem ceea ce facem.
Provocare: Dacă ai observat că emoțiile vin și pleacă, că aceste gânduri ce noi le avem vin și pleacă, că evenimentele din viața noastră vin și pleacă, că toate zilele vin și pleacă, întrebarea mea către tine este: Cine ești tu dacă nu ești emoțiile tale, gândurile tale, întâmplările tale? Ș.a.m.d.
Așează următoarele noțiuni în funcție de coloana căreia crezi tu că îi revine, de la mic la mare.
Eu, acțiune, gând, idee, trăire, stare, Dumnezeu, emoție, gest, inteligență emoțională, obicei, înțelepciune, tipar emoțional, învățare, neam, memoria mușchilor, mișcare, tantrum, memorare, familie, umanitate, concept, alergare.

– Bună dimineața prieteni dragi!
– Bună dimineața Scânteiuță!
– Sunteți gata pentru o nouă aventură?
– Daaaa!
– Ei bine azi vom afla Povestea lui Pipin.
– Pipin! Ha! Ha! Ha! Ce nume amuzant!
– Adică ce făcea Pipin, făcea pipi pe el? Copiii râdeau și încercau să ghicească ce isprăvi putea face Pipin.
– Pipin ne va învăța astăzi ce este inteligența emoțională.
– Ce cuvinte de oameni mari… cum setraduce asta în limba copiilor?
– Este „de ce-ul” nostru, este drumul pecare trebuie să îl urmăm că să ajungem oameni mari și împliniți, adică bucuroși.
– Adică noi suntem făcuți din întrebări?
– Adică dacă o să am această chestie…. inteligență emoțională o să fiu bucuros, exact ca acum, și când voi fi mare. Nu voi fi serios că tata, care vinde masini. Știi, eu cred că ar fi mai bucuros dacă și-ar face o livadă și ar vinde merele lui. Am văzut eu că el e bucuros doar când îngrijește grădina din față blocului.
– Haideți să ascultăm povestea și să vedem ce aflăm.
Într-o zi Scânteiuță se juca prin pădure. Deodată auzi frunzele foșnind. Își dădu seama că cineva se apropie. Se ascunse în spatele lui Tibu. Observă că era un băiețel. Se bucură crezând că va avea un partener de joacă. Avea un rucsac și o cazma. Sigur puteau să caute comori împreună. Țâșni din spatele copacului direct lângă noul venit.
– Salutare!
– Înapoi sau trag! Zise musafirul îndreptând spre Scânteiuță o armă de jucărie.
– Wow! Ușurel! Nu te atacă nimeni! Credeam că ai venit să te joci și mă gândeam că ne putem juca împreună. Eu sunt Scânteiuță, încântat de cunoștință! Zise și întinse mâna către celălalt.
Acesta stătea pe loc, ușor nedumerit, încurcat.
– Nu zici nimic? Ce ai în rucsac? Și cu cazmaua ce faci? Ai venit să-ți îngropi ultima victimă?
Băiețelul era cât pe ce să izbucnească în plâns, dar făcea eforturi vizibile să nu o facă. Scânteiuță observă că ceva nu era în regulă cu el și îi spuse:
– Te porți un pic ciudat, eu doar glumeam. Pot să te ajut cu ceva? Pari destul de încordat și speriat.
– Eu sunt Flăcărel, zise cu glas abia șoptit băiețelul. Își lăsă privirea în jos.
– Cam slabă flacăra. Mă bucur săte cunosc! Pare că îți vine să plângi, te-am speriat atât de tare eu sau care este cauza?
Flăcărel începu să plângă, dădu drumul la tot ce avea în mâini și încercă să-și șteargă și să-și oprească cumva șuvoiul de lacrimi.
– Poți să le lași să iasă, dacă nu o faci o să te doară burtica, sau capul, sau cine știe unde se mai duc. Mie nu mi-e frică de lacrimile tale.
Flăcărel îl ascultă. Dădu drumul lacrimilor. Scânteiuță îl lasă să plângă, să se liniștească și apoi îl îmbrățișă. Știa câtă liniște îți poate aduce o îmbrățișare.
– Mulțumesc că ești așa de bun cu mine! Nu prea am întâlnit mulți că ține. De aceea am mereu pistolul la mine, că să îi sperii să nu îmi facă rău.
– Cu drag Flăcărel! Acum spune-mi ce ai pățit? Eu sunt magic. M-am molipsit de la Tibu! Zise Scânteiuță și arată spre acesta. Cred că te pot ajuta. Dacă vrei, desigur.
– Un pom? Ce vezi tu la un pom? E doar bun de pus pe foc.
– Ajungem noi și la partea aceasta, dar nu acum. Spune-mi ce cauți aici?
– Am venit să-mi îngrop canarul, și lacrimile îi umplură din nou ochii. A fost prietenul meu și e singurul lucru pe care îl aveam de la mama, înainte să o pierd. Am venit aici pe furiș să îl îngrop deoarece tata crede că e o prostie și voia să-l arunce la gunoi. Mi-a zis să fiu „bărbat”, așa mi-a zis și când a plecat mama și mi-a zis să nu cumva să „smiorcăi”. El zice că băieții nu plâng, nu se vaită și nu lasă garda jos niciodată.
– Înțeleg Flăcărel. Îmi pare rău pentru pierderile tale. Dar să știi că adulții nu au tot timpul dreptate. Mai ales cei care nu își ascultă emoțiile, le ascund și le împart în bune și rele. Emoțiile vin din noi și trebuie să le înțelegem, să le observăm fără să le judecăm. Ele ne formează gândurile și gândurile se transformă în acțiuni, adică în ceea ce facem. Dacă ascultăm doar de cei din jur ajungem să nu mai știm cine suntem, vom avea mereu nevoie de cineva să ne spună ce să facem și cum să facem. Dacă ne ascultăm pe noi, vom ști mereu drumul.
– Chiar că ești magic, Scânteiuță! Mă simt mult mai bine vorbind cu tine și dând drumul la lacrimi și înțelegând de unde vin atâtea lacrimi. Am strâns prea multă tristețe și durere pe care nu am avut voie să o exprim.
– Da Flăcărel, te simți mai bine pentru că cineva te ascultă, pentru că ți-ai dat drumul la lacrimi și pentru că ești acceptat așa cum ești. Înțelegi?
– Încep să înțeleg, dar dacă o să uit?
– Uite cum facem, zise Scânteiuță și își luă rucsacul. Îți voi da un prieten, el este Pipin – era o cioara de pluș. Este magic! De câte ori vei avea nevoie să-ți amintești de magia emoțiilor înțelese, trăite și acceptate, Pipin va fi cu tine. El o să te învețe cu timpul să îți folosești busola magică a vieții. Trebuie doar să îi povestești în fiecare zi despre trăirile tale. Tot timpul să îți observi emoțiile, să înveți să le recunoști și să le accepți. Sunt ale tale, dar tu nu ești una cu ele. Ele doar te învață despre tine, despre ceilalți, despre lume.
– Adică un fel de instrucțiuni de folosire pentru noi înșine?
– Devii haios, e bine! O emoție se transformă într-un gând și face corpul tău să se manifeste într-un fel: un gol în stomac, un nod în gât, un anume fel de a privi, de a vorbi. Așa mi-am dat seama că ceva nu este în regulă cu tine de exemplu. Dacă le înveți la tine le vei putea vedea și în ceilalți cu timpul. Ascultă-le mereu și așa vei ști tot timpul să alegi calea cea mai bună, care vine din inima ta.
– Dar eu nu am ce să îți dau, Scânteiuță!
– Prietenia ta îmi este de ajuns!
– Adică vom fi prieteni? Ce bucurie mi-ai făcut Scânteiuță! Mulțumesc!
– Cu drag Flăcărel! Și acum haide să rezolvăm și cu prietenul tău, canarul. Eu zic să-l îngropăm lângă Tibu. Știi că el acum s-a mutat într-o stea?
– O stea? Multe mai știi Scânteiuță.
– Și tu le știi, trebuie doar să ți le aminteșți. Și tu ești magic ca și mine.
Cei doi prieteni se apucară de treaba. Tibu îi veghea. Era tare mândru de ei.
Ușa clasei se deschise și în clasa își făcu apariția un bărbat care ține în brațe un stol de ciori din pluș. Copiii se uitau nedumeriți.
– Copii, vi-l prezint pe Flăcărel! Creatorul de plușuri din orașul nostru. V-a adus un prieten.
– Pipiiin! Strigară copiii și se năpustiră peste Flăcărel.
Energia lui Scânteiuță se pare că era nu numai magică, dar și contagioasă! Oare mai fuseseră și alții atinși de ea?