Ziua 5 – Despre iertare

TEORIE – pentru părinți


De reținut – Despre iertare

  • La bază, iertarea este o intenție bună 
  • Atunci când realizăm că aceste intenții bune nu ajung la ceilalți la fel, ne dăm seama că noi „reușim” să creăm nedreptăți inconștient
  • Dacă conștientizăm că noi suntem singurii responsabili de emoțiile noastre, care au fost învățate într-un anumit fel să se manifeste, conștientizăm că noi suntem responsabili de viața noastră
  • Iar atunci când realizăm că noi putem să ne construim viața pe care ne-o dorim, conștientizăm faptul că avem nevoie să fim împliniți
  • Iar atunci când ne dăm seama că modul în care îi percepem pe ceilalți nu este decât o proiecție a noastră, când acceptăm că lucrurile nu se întâmplă mereu așa cum ne dorim noi, sau că realitatea altei persoane nu corespunde cu a noastră, iertarea dispare pentru că ea nu își mai are sensul
  • Iertarea este doar o scuză că nu acceptăm cealaltă persoană și încercăm să o modelăm în funcție de realitatea noastră
  • Iertarea nu există acolo unde acceptăm că noi nu deținem adevărul absolut
  • Noi trebuie să ne mutăm atenția de pe iertare pe acceptare pentru că ai noștri copii au nevoie să accepte că lucrurile nu decurg mereu așa cum vrem noi
  • Când știm să acceptăm, ne dăm voie să învățăm și să conștientizăm că noi nu deținem adevărul absolut

Video copii


Activitate – Procesul iertării

Vă rog să scrieți pe o foaie de hârtie două motive pentru care v-ați supărat pe altă persoană.

Dacă este tocmai parenerul de activitate, nu este nicio problemă, din contră, recomandăm să vă expuneți și să vă folosiți de această oportunitate.

După ce ați scris cele două motive, urmați acești pași de iertare:

Pasul 1 – recunoaște ca ai fost rănit(ă);

Pasul 2 – Ia hotărârea să ierți pentru că și cealaltă persoană suferă dacă știe că tu suferi;

Pasul 3 – Exprimă-ți suferința – vorbește despre ceea ce simți;

Pasul 4 – Oferă și tu înțelegere și iubire celeilalte persoane;

Pasul 5 – Acceptă ce s-a întâmplat.

La final, te rog să îți observi tensiunea emoțională: a scăzut, a urcat, este la fel?

Vorbiți despre ceea ce simțiți timp de 5 minute.

Povestea – Poiana

–         Salutare Scânteiuță! Ce faci? zise Bogdan apărând de nicăieri.

–         Salut, Bogdan! Ce să fac, mai citesc un pic. Mă pregătesc pentru concurs. Tu?

–         Și eu mă pregătesc, dar în alt mod. Am venit să mă asigur că cei care îmi pot sta în calea împlinirii acestui vis nu vor ajunge la timp. Zicând asta Bogdan scoase o piatră din buzunar și îl lovi pe Scânteiuță în cap. Acesta leșină imediat.

–         Măcar atâta lucru bun am învâțat de la tata, să pot să scot din scenă oamenii care îmi stau în cale. La fix l-am nimerit. Somn ușor pentru câteva ore. O să te doară puțin capul când te vei trezi, dar nu mori.

În urma loviturii Scânteiuță își pierdu cunoștința. Când deschise ochii, sau cel puțin așa credea el, se trezi în brațele lui Tibu. Era de fapt un bătrânel simpatic cel care îl ținea în brațe, dar Scânteiuță știa că nu este nimeni altul decât dragul lui Tibu, îl simțea. Când reuși să deschidă ochii și mai bine realiză că erau într-un loc desprins parcă din lumea poveștilor. Peste tot zburau tot felul de ființe magice, un fel de zâne și spiriduși. Lumina ce învăluia poiana în care se aflau părea ireală, un fel de curcubeu de tonuri de alb și indigo. Se auzea o muzică pe care nu o mai auzise niciodată, dar pe care o recunoștea. În același timp simțea o linște absolută în jur.

–         Hei Scânteiuță, îmi pare bine să te văd și pe tărâmul acesta, zise Tibu.

–         Tibu, unde suntem aici? Am ajuns cumva în Rai? Sincer nu prea aș vrea de acum. Chiar dacă pare ireal de frumos aici mai am de făcut multe în lumea mea.

–         Liniștește-te Scânteiuță, nu ai murit, dacă asta crezi. Și acesta nu este Raiul, acesta este în altă parte. Este ascuns în plină vedere aș putea spune, chiar în lumea ta, dar o să-l descoperi tu în curând. Sunt sigur de asta și sunt la fel de sigur că o să-l arăți tuturor de acolo. Aici ești doar în Poiana Emoțiilor. Aici trăiesc corpurile emoționale ale tuturor…

–         Ha! Apropo de emoții! Încep să îmi amintesc cum am ajuns aici. Ceea ce a făcut Bogdan este de neiertat! Putea să mă omoare de-a dreptul. Nu mai vreau să-l mai văd în viața mea. Tu îți dai seama? Eu voiam să-l ajut și el îmi sparge capul??? Unde mai este magia Tibu?? În veci nu o să-l iert.

–         Dacă ai puțină răbdare o să încerc să-ți explic.

–         Păi ce să zic, după lovitura încasată cred că o să cam stau ceva pe aici, așa că…

–         Cred că tocmai despre acest lucru trebuie să-ți povestesc Scânteiuță, despre iertare și despre puterea ei.

–         Dacă tu mă faci pe mine să-l iert pe Bogdan înseamnă că ….

–         A venit timpul să înveți și această lecție, dragul meu. Iar Bogdan, aș putea spune, este un fel de învățător pentru tine, chiar dacă el nu știe încă și nici tu nu realizezi. Nimic nu este întâmplător, Scânteiuță, iar drumul pe care tu l-ai ales în această călătorie pe planeta albastră, trebuia să treacă pe aici.

–         Nu îmi vine să cred că ai spus asta. Bogdan este un învățător pentru mine??? Să ce? Să sparg capete? Tibu, ești bine? Sau ți-ai luat și tu vreo piatră în cap de la el și ți-ai pierdut mințile??

–         Nu le-am pierdut Scânteiuță, doar am învățat să fac din mintea mea un instrument folositor în loc să mă las folosit de ea. O să ajungem și acolo la momentul potrivit. Hai cu mine să-ți arăt ceva.

Tibu îl luă de mână pe Scânteiuță și se aruncă cu el în gol.

–         Aaaaaaa! Caddddddd!

–         Și nu îți meg aripile?

Scânteiuță realiză că avea forma unui fel de fluture și acum zbura alături de un fluture mare. Deși era buimac reuși să se liniștească. În scurt timp aterizară într-o pădure întunecată, densă și umedă. Aceasta era plină de aceleași făpturi ca și cele de sus doar că erau țintuiți în această lume de jos de greutățile ce le atârnau de aripi. De la pietricele mici, la șiraguri de pietre, până la bolovani mai mari decât însuși făptura lor țineau aceste ființe departe de magia din tărâmul de sus.

–         Tibu, ce fac aceste ființe aici? E atât de frumos sus? De ce ei trag acești bolovani după ei în loc să le dea drumul și să zboare acolo? Văd că aripi au. De ce nu le foflosesc?

–         Vezi tu, Scânteiuță, așa cum ți-am spus deja aici ne aflăm în zona în care trăiesc corpurile emoționale ale oamenilor. Cei de sus sunt oamenii liberi, care au înțeles că atunci când înveți să ierți te ajuți în primul rând pe tine. Îți eliberezi sufletul de cea mai mare povară. Cei de aici sunt acei oameni care aleg să care după ei bolovanii neiertării. În esență noi toți suntem lumină, iar greselile noastre ca oameni sunt doar încercări și lecții pentru noi sau pentru ceilalți. Atunci când nu ierți pe cel care îți greșește nu te ierți în primul rând pe tine. Alegi să cari acești bolovani și ratezi astfel bucuria și magia eliberării. Trebuie să înveți lecția pe care ți-o aduce acea greșeală și să eliberezi aripile sufletului. Fiecare alege când și unde vrea să fie.

–         Ce reprezintă bolovanii cei mai mari?

–         Acolo este neiertarea de sine. Cea mai mare povară pentru spiritul unui om este aceasta. După ce te ierți pe tine reușești mai ușor să-i ierți și pe ceilalți.

–         Dar de ce nu le spune nimeni? Pot să le spun eu?

–         Scânteiuță, poți să le spui, doar că nu te vor auzi. Cei care duc acești bolovani nu au învățat încă lecția și nici măcar nu știu de tărâmul de sus. Fiecare are propriul drum, fiecare alege la momentul potrivit. Cu toții vor ajunge sus, doar că unii zăbovesc mai mult, alții mai puțin în acest tărâm întunecat.

–         Tibu, eu de ce am șansa să aflu toate aceste secrete magice?

–         Pentru că ai inima deschisă mereu, Scânteiuță, și pentru că tu alegi să crezi în magia vieții și să o povestești tuturor. Ești un fel de mesager al magiei.

O creangă îl izbi peste față pe Scânteiuță. Deschise ochii și se trezi în pădure lângă Tibu și Bogdan. Acesta din urmă îi dădea ușor palme peste față să-l trezească.

–         Îmi pare rău pentru ceea ce am făcut Scânteiuță! Ai să mă poți ierta vreodată?

–         Mulțumesc pentru tot Bogdan! zise Scânteiuță.

–         Doamne, ce am făcut? L-am lovit așa de rău că și-a pierdut mințile…

–         Stai calm, nu le-am pierdut, le-am pus în ham să mă asculte. Vrei să te învăț și pe tine? E magic!