Ziua 7 – Cât și cum să empatizăm
- „Libertatea mea se termină acolo unde începe libertatea ta”
- adică orice persoană ce se conectează cu alta și încearcă să îi livreze emoțiile pentru a reuși să îl manipuleze, presupune că intră în spațiul celeilalte persoane.
- iar când acest lucru se întâmplă, trebuie să spunem STOP
!!! Când simțim că cineva intră în spațiul nostru și că ne dăm seama că emoțiile ce le simțim nu sunt ale noastre ci ale celeilalte persoane, ne dăm seama de intenția celuilalt, adică de a manipula
!!! Astfel oprim empatia
- Se întâmplă ca prin reproș cealaltă persoană să încerce să inducă vinovăția, adică un alt mod de a manipula
-
- Prin învinovățire, cealaltă persoană încearcă să se poziționeze în superioritate și nu de la egal la egal, iar tu vei merge inconștient în inferioritate
- Cei care fac lucrul acesta îl fac instinctual și inconștient dar încercând să obțină un avantaj
- Libertatea mea presupune susținerea integrității proprii, aceea de a nu da voie cuiva să intre în spațiul meu fără acordul meu
!!! Conectarea cu cealaltă persoană în integritate reprezintă împlinirea apartenenței sociale
Continuăm să ne concentrăm pe acele exerciții ce odată puse în practică cu consecvență, vor forma o practică de zi cu zi atât pentru copil, cât și pentru tine dragă părinte.
Așadar, vom continua cu joaca cu emoțiile.
6.6.1 Să construim trăiri
Se dau următoarele trăiri:
Avem o trăire pozitivă și una negativă, iar fiecare dintre acestea poate să reprezinte un tipar emoțional sau o parte dintr-unul.
Se presupune că știm să observă tiparul, dar acum exersăm ceea ce am învățat.
Provocări:
- Alege una dintre cele 2 trăiri și schimbă efectele și gândurile.
- Schimbă emoțiile uneia dintre cele două trăiri după modelul dat. Cel puțin 4 emoții să adaugi în tabel.
- Adaugă la trăirea nouă scrisă de tine de la punctul anterior efectele și gândurile.
- Astupă ultimele două coloane din tabelul de deasupra și încercați pe rând să ghiciți în funcție de emoție, efectul și gândul.
6.6.2 Emoția de acasă
Un exercițiu ce cere doar practică prin observarea emoției de „acasă”, adică emoția cel mai adesea simțită.
Asta nu presupune că tot timpul simțim o emoție intensă pentru că există și o stare de neutralitate atunci când stăm în prezent și mintea se golește de gânduri, dar o astfel de situație survine după o practică îndelungată.
În concluzie este necesar să ne formăm obiceiul de a verifica tot timpul în interior ceea ce simțim prin simpla întrebare:
Ce simt acum?
Și acest obicei când se va instala ne va determina să observăm micile schmbări din comportamentul nostru.
Ce avem de făcut:
Uitați-vă la acest videoclip și întrebați-vă ce simțiți de mai multe ori pe parcursul filmulețului:
Îndemnați și copilul să facă același lucru.
Era sfârșitul verii. Scânteiuță se grăbea să ajungă la bibliotecă. Diminețile din ultima lună din vacanță și le petrecuse lucrând acolo. Dorea să-și strângă bani pentru a-și cumpăra o nouă bicicletă și tărâmul magic al cărților fusese locul perfect pentru ca el să-și poată îndeplini această misiune. Astăzi se luase la joacă cu Lilu și pierduse noțiunea timpului. Deși frânele de la vechea bicicletă nu îl mai ajutau foarte mult, hotărî să meargă un pic mai repede. Era foarte devreme și nu prea avea ce obstacole să întâlnească. Ajunse la ultimul colț de stradă și intră în viteză pe ultima sută de metri.
Peste drum de bibliotecă în acel colț de stradă venea mereu un tânăr și cânta la vioară. Scânteiuță se împrietenise cu el și îi plăcea foarte tare să aranjeze cărțile în bibliotecă ascultând muzica lui. Acum el tocmai se instala la colțul în care Scânteiuță urma sa intre în mare viteză cu bicicleta. Vioara era în drum.
Când băiatul viră la dreapta vioara nu mai avu nicio șansă. Se făcu țăndări. Mai mult decât atât, bicicleta cea veche se dezumfla neputincioasă, străpunsă de câteva bucăți de lemn. Scânteiuță se ridică buimăcit de jos și încerca să înțeleagă ce se întâmplă.
– Îmi pare rău! Dar nu am văzut vioara și nici frânele mele nu merg. Nu pot să cred că am făcut asta. Îmi place foarte mult să te ascult cântând.
– Da. Mie îmi pare și mai rău. Tu ai pierdut o bicicletă pe care oricum o aruncai. Eu mi-am pierdut obiectul muncii mele. Cu ajutorul acestei viori reușam să-mi câștig existența. Acum sunt pierdut!
– Îmi pare rău că ți-am distrus vioara și îți promit că o să mă revanșez. Astăzi urmează să primesc salariul. Am să îți dau bani să îți cumperi o nouă vioară. Este vina mea și mi-o asum. Dacă vrei, poți merge cu mine la bibliotecă. Acum că nu mai ai vioara poți să citești ceva până termin eu programul. În două ore termin și pot să îți dau banii pentru vioară.
– Da, ar fi frumos, dar să citești cu burta goală nu prea merge. Dacă aveam vioara într-o jumătate de oră strângeam bani de un covrig și o cafea.
– Uite aici niște bani. Mergi și ia-ți ceva de mâncare. Ne vedem la ora 10:00 în fața bibliotecii.
Deși se simțea vinovat pentru cele întâmplate, busola lui Scânteiuță îi indica ceva geșit dar nu putea să își dea seama ce nu era în regulă. Nu înțelegea de ce un tânăr care cânta așa de frumos la vioară nu avea o casă și de ce nimeni nu îl angaja undeva ca să-și poată câștiga existența. Tânărul apăruse la ei în oraș de câteva săptămâni. Scânteiuță fusese încântat de muzica lui și mai stătea la povești cu el din când în când. Avea un dar aparte de a spune povești.
– Scânteiuță azi avem de sortat și arhivat presa regională din ultimele trei luni. Te rog să mergi la magazie, acolo vei găsi cele trei cutii cu ziare. Îi spuse bibliotecara.
– Desigur. Zise Scânteiuță și plecă îngândurat spre magazie. Se apucă de treabă și aproape uită de incidentul din dimineața aceea. La un moment dat, pe prima pagină a unui ziar din orașul vecin observă fotografia tânărului violonist. Doar că articolul din ziar îi prezenta o altă poveste despre tânăr. Era prezentat ca un șarlatan care își făcuse apariția ca un talentat dar sărac cântăreț din flaut pe străzile orașului. Se împrietenise cu diverse persoane care îi admirau frumoasele melodii. Când flautul lui prețios fusese distrus din neatenția unui trecător ce fusese acaparat de povestea lui, solicitase o sumă fabuloasă pentru a-și achiziționa un nou flaut. Acest flaut era realizat doar de un anumit artizan aflat într-un oraș de care nimeni nu auzise. Luase banii și plecase să își cumpere un nou flaut.
Povestea ar fi trecut drept adevărată, dacă un jurnalist nu ar fi devenit suspicios și nu ar fi cercetat veridicitatea acestor fapte. Îl depistase pe talentatul artist jucand la ruleta banii de flaut la fel cum își juca propria viață. Jurnalistul cercetase apoi firul adevăratei lui povești. Era același scenariu în diverse orașe. Instrumentele la care pretindea că poate cânta se schimbau. În realitate se folosea doar de un dispozitiv de redare a muzicii. Însă cea mai bună abilitate a lui era aceea de a spune povești și de a-i atrage pe oameni în ele, seduși fiind mai întâi de frumoasele melodii.
Scânteiuță înțelese acum de ce busola lui era așa de neliniștită. Poveștile tânărului erau atrăgătoare dar nu și adevărate. După ce își termină treaba la bibliotecă își luă salariul și se duse în fața bibliotecii să îl aștepte pe artist.
– Îmi pare rău că trebuie să fac asta, dar eu chiar am nevoie de vioară. Pentru tine bicicleta este doar un mijloc de transport mai rapid. Vioara pentru mine este un mijloc de supraviețuire. Sper că înțelegi.
– Înțeleg mai mult decât poți crede. Hai să mergem la magazinul de muzică să cumpărăm vioara.
– O, dar nu se poate. Vioara mea nu se găsește în acel magazin. Este unicat. Va trebui să merg la maestrul artizan să îmi facă una nouă. Nici nu știu dacă îmi vor ajunge banii.
– Hai măcar să testezi una. Am sunat la magazin și mi-au zis că au adus un astfel de model pentru testare. Magazinul este imediat după colț.
– Mulțumesc, dar mă descurc singur de aici.
– Insist. Vreau să mai aud măcar o melodie cântată de tine.
– Bine….
Cei doi porniră spre magazinul de muzică. Tânărul era vizibil încurcat și căuta o soluție de scăpare. La un moment dat se împiedică și căzu. Bineînțeles că se răni la mâini. Nu mai putea testa vioara. Scânteiuță înțelese imediat planul tânărului.
– Hai să mergem la spital. Nu poți sta așa.
– Cred că ar trebui să-mi dai banii și gata. Se pare că îmi aduci doar ghinion.
– Scânteiuță se uită la el, zâmbi și începu să-l aplaude. Este fascinant cum reușești să atragi oamenii în poveștile tale, dar cred că ar fi mai bine să te oprești din această practică nesănătoasă. Ghinionul este doar scuza oamenilor care nu vor să accepte realitatea și să găsească soluții. Scânteiuță scoase o copie a articolului din ziar și i-o arătă.
– Nu ai niciun drept să mă judeci!
– Nici nu o fac. Îți prezint realitatea și te pot ajuta să găsești o soluție. Nu poți fugi la nesfârșit de viață. La noi în oraș este un centru care oferă ajutor persoanelor aflate în situația ta. Singura condiție este să vrei cu adevărat să aduci schimbarea în viața ta.
– Ce aș avea de pierdut? Poate nimic nu e întâmplător.
– Te-ai gândit vreodată că poți să scrii povești? Te pricepi foarte bine la asta. Ai putea să încerci să folosești acest talent într-un mod mult mai benefic, pentru tine și pentru cei din jurul tău.
– Îți mulțumesc Scânteiuță! M-ai surprins plăcut. Mă așteptam la o altă reacție.
Tânărul acceptase oferta lui Scânteiuță și de data aceasta reușise să își scrie povestea ce îl adusese în armonie cu viața. Scrisese mai multe cărți și acum devenise o persoană de bază la centrul din oraș. Astăzi profesorul Scânteiuță îl invitase la școală pentru a le vorbi prietenilor lui despre empatie.

